Printre acuarele

De două zile, casa mea este în munte, printre tonuri de acuarelă. 

Timpul se scurge blând, aproape imperceptibil. Culorile prind viață, se desprind de mâinile mele și se înalță, lampioane de fericire. 

Dacă m-am născut pentru o iubire dincolo de această lume, ar fi bine să chem îngerii la masa culorilor. 

Oprește-te pentru o clipă. Spune în gând: Sunt viu și iau cu mine visele prinse în aceste tablouri. Sunt viu și iau cu mine verdele cald al verii, galbenul aromat al toamnei, cenușiul aripii unui înger odihnindu-se, poemele unei artiste zâmbind pe sub pălăria verde. Trec podul și arunc privirea către frunzele jucăușe. Târziu, iau trenul către casă. Liniile se întind spre soare, ca o pisică leneșă dinaintea somnului. 

Sunt viu, Doamne! 

Într-o pleoapă de mai

Am intrat cu iubirea aceasta în luna septembrie.
Aceeași iubire.
Dar nu despre ea vreau să îți vorbesc
Ceea ce cunoști poate părea firav și limitat.
Timpul e cel mai egoist musafir
cand îl primești la masă și el îți aruncă fărâme de umanitate
mângâierea unei pisici și torsul zilelor
iubind fără posesie
femeia și
ochii ei,
îngenunchind serile.
M-am născut într-o pleoapă de mai sau poate am visat
pictam aievea oameni
așteptând la colț de stradă
o iubire care să semene cu tine.
Într-o noapte am plecat
fără niciun cuvânt
portretul rămas pe șevalet zâmbea
trecătorilor.
E dimineață. Septembrie. Patru funii de gâtul subțire al toamnei
risipă de frunze
inima femeii,
promisiune pentru veșnicie.

Femeia

femeia cu părul strâns în creștet privește în gol
împrejurul ei haina indiferenței se strânge ca un corset
a mai trecut o vară, inima nopților bate mai repede
cu fiecare frunză ruptă de vânt un vis se înalță
aproape regretându-și căderea iminentă,
tâmplele femeii îmbracă forma palmelor unite în rugăciune
și-aduce aminte de clipa în care Dumnezeu n-a mai creat pe nimeni
afară de ea,
nu i-ai spus și că iubirea odată desprinsă de cerul văratic
te transformă în piatră,
ar fi sărutat mâinile toamnei mai devreme,
mulțumind pentru rămășițele strânse în cinci coșuri pline
suntem o pâine, I.
aruncăm felii în gura flămândă a trecătorilor
mă retrag în ultimul colț și plâng
de parcă nu m-aș fi născut în trupul iubirii.

Lumea din vârful pensulei

se face liniște în jur

scriu de parcă ești lângă mine

și singura lumină e în ochii sfinților

îmbrăcând pereții goi ai bisericii

ești aici și pot să vorbesc despre lumea din vârful pensulei

așa cum o plâng, izbucnind din iubire

neamestecată cu lut

mi-a fost dor 

și te-am strigat de pe cruce

ochii mei spre pacea de azur

spre corăbiile alunecând molcom pe luciul apei

din loc în loc undițele prinse în alge și pâinea momind viața din adâncuri

se face liniște în pașii liturgici

crucea se odihnește în crizantemele unui septembrie fragil

cobor treptele și chipul tău se imprimă

prin frunze, castane își desfac cochilia țepoasă

copiii le poartă în mâini zâmbind a toamnă.

Scriu de parcă sunt umbra 

pe care pământul n-o încape și rămân prinsă în sforile nevăzute ale poeziei

sărind de pe un picior pe altul.

Un pește a sărit deasupra undiței cu

solzii strălucind victorios în soare

înainte să intre din nou în profunzimea apei

pălăria pescarului se clatină odată cu așteptarea din zori.

Pictorul de pe malul celălalt își strânge culorile râzând

odată cu azurul de pe pânză.

Fără turn de apărare

Nimeni nu doarme,
din ceea ce este
timpul își face cazemate
fără turn de apărare, iubirea strigă
și brațele ei se deschid spre lume.
Sunt aici,
spune copilul ascunzandu-și chipul în palme
doar tu știi să îmi așezi visele spre răsărit
și vezi, aș putea chiar să te uit
în vioara din piept.
Tu ai canta și n-aș ști să te opresc
m-ai striga și eu aș continua să înșir mătănii pe mâinile fragile,
atât de fragile,
încât viața mea se va rupe cu un pocnet surd,
poemele s-ar deșira spre miazănoapte
doar ochii te privesc prin sticla rece
copilul s-a cuibărit demult în așternut
cu spatele lipit de trupul cald al mamei.