Zorii se îngână, dragul meu
și trenul acesta se leagănă tăcut pe șine
spre brațele mamei.
În casa bunicului Dumnezeu încă binecuvântează zarea;
de când ascunzi candele în pământ
am scris și plâns,
scris și iubit,
cumva cele mai mici gânduri au fost despre
cafeaua rămasă în cană,
afară plouă mărunt
femeile pășesc grăbit spre duminica lăuntrică
iubi-te-voi, Doamne,
picături bat în ferestre și vocea ta tremură în ecoul liturgic
mama așteaptă în trupul compact al spitalului
mama mă așteaptă.
Mihaela Roxana Boboc
Oof, spital! Cum face fata?
RăspundețiȘtergereRezistă...
RăspundețiȘtergereBucuresti? Daca pot sa te ajut cu ceva...
ȘtergereDa, Fundeni. E bine, mai are puțin și termină. Au fost săptămâni prea lungi. Mulțumesc!
Ștergere„...am iubit legănatul trenurilor și gândurile întinzându-se ca o pisică leneșă în paginile cărții”...(uneori) cu desaga cerului pe umeri și icoana mamei în gând și pe unde se mai duc diminețile cu aroma cafelei pe buzele Cesariei Evora. Poezie și viață, viață și poezie!
RăspundețiȘtergere