Uneori viața poate fi așa. Zâmbet, calm, senin. Mijlocul lui februarie, o trestie care își pleacă genunchii și mulțumește lui Dumnezeu. Am văzut cerul strâns în mâinile mamei și am plâns. Iubirea vindecă. Iubirea curăță sufletul până devine ușor. Ușor de purtat pe umerii conștiinței, ușor de dăruit, dar niciodată pierdut.
Azi pot merge mai departe știindu-te iremediabil prins în paginile cărților mele. Odată cu părinții mei, odată cu trecerea prin cuvinte. Înăuntru e o moară care macină lent și ultima fărâmă de credință.
Voi hrăni păsările, le voi hrăni și se vor întoarce îngeri.
Îngerii dorm cu fața spre noapte și învelesc trupuri prinse în gălăgia pământului. Chiar acum, Crucea își culcă brațele peste lume.
Lumea doarme îmbrățișată de o iubire care nu cere nimic. Doare în bezna cuvintelor, lăcrimează în lemnul ei dulce.
Azi merg mai departe. Răsăritul ne va prinde urma pe hârtie. O dâră de lumină în măruntaiele pământului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu