Garda jos

dau târcoale sufletului să-l prind cu garda jos
foaie cu foaie îl dezbrac în intimitatea candelei aprinse
mă rog cu voce tare mă aud chemându-mă de teamă să nu mă uit
între două crize gura mi se strâmbă spre stânga
inspir cu capul pe fereastra iernii deschise spre copilărie
n-am spus nimănui
ninge și lumina scârțâie albastru pe corcodușul din fața blocului
alin cuvinte în colțul gurii și șoaptele se preling pe geam
în locul fulgilor o inimă își cere dreptul să trăiască o zi
fără puls și fără noimă
am pus vată în brad și tot mai ninge strâmb
cu lumina închisă copilul vede îngerul lăsând urme adânci în palme
copilăria se chircește
lovită în vintre.

Trag aer în piept și fur iarna de la săniuș
bulgării se rostogolesc la picioare și ninge între noi, părinte,
ninge opac în lumea copilei cu ochi negri
culorile au gust de sare și lumina sare în brațe
zvăpăindu-se între pleoape
cu dorul acesta pictat în globuri de sticlă
curge mir pe fruntea amintirilor
miroase a cetină și ler
soarele atinge zăpada pe umeri
copiii dorm înveliți și câinii tremură la porțile legate
respir prin pielea lor caldă așteptând o îmbrățișare
câte cicatrici pe mâinile mamei
calmante în viața strânsă în vene
ninge cu șoapte pe mormântul tatei
mă dizolv în argila din cuvântul ciobit
spune ceva
înainte să ne înghită dimineața în formol
și sângele să iasă pe nări
liber de promisiune.

Gările, săruturi molcome

Ningea și atunci. Fulgi molcomi, nimic din agitația acestei lumi. Uneori se face primăvară în mijlocul iernii. De parcă aș trăi între anotimpuri. Iubesc gările deși așteptarea nu e cea mai bună prietenă. E ceva în gestica celor din jur care îmi deșteaptă emoții. Secunde firave, de la modul în care își așază tânăra de lângă mine boneta pe cap până la țigara răsucită între degetele bărbatului din dreapta mea. Șinele lungi, porumbeii nesățioși prinzând în cioc liniile frânte. Bagajele voluminoase sau discrete, monocromia gândurilor, fotografiile prinse în cârlige, ca rufele la uscat, îmbrățișările dosite în palma mâinii stângi.

Cum e să te doară în piept sărutul pe vârfuri al iernii? Cum e să nu poți să strângi în brațe bucuria, să atingi degetele înghețate ale iubirii și țurțurii să cadă, unul câte unul, înfrânt? Gerul devine stăpân pe orașul meu, copacii dor sub tensiunea cuvintelor, pisicile se ascund în cutiile de carton improvizate de un suflet neatins de ciuma indiferenței.

Ne deplasăm microscopic între propriile limitări, butonăm telefoane și pe ecran, singurătatea doare aparent mai puțin. Zăpada scârțâie sub tălpi în dimineața încremenită în propria așteptare. Douăzeci și șapte, numere luate la întâmplare. Gările, săruturi molcome. Perechi de porumbei ciupind zarea. Senzația de carusel, gurile aburinde ale trecătorilor, foamea câinilor deveniți una cu griul. 

Am iubit înainte să știu cum. Aștept macii înflorind printre șine. Nu mă întorc curând. Rămân lângă pictorul de-o vârstă cu tata, care își pregătește minuțios pensulele și paleta de culori în așteptarea unui tren doar al său. Îi strecor cafeaua la un leu, prețul unei zile anonime în vârful picioarelor. Tăcerea lui e un preț mult prea mare pentru gândurile deșirate pe asfalt, dar el știe și mă hrănește cu rămășițele zilei.

Caruselul se învârte atât timp cât conștientizezi mișcarea. Când te oprești e doar legănatul vântului care îți șoptește să mai stai. Ecoul se pierde printre fulgi. Pictorul adoarme lângă șevaletul alb. Săruturile și mai albe se risipesc în zare. Gările, ecouri molcome...

O premiere de ziua lui Dragobete

Un premiu pentru proză, lume pasionată de artă, medalii și trofee, o altă formă a iubirii de ziua lui Dragobete.
M-am simțit excelent la Pitești și mulțumesc gazdelor de la Biblioteca Județeană pentru frumoasa primire.

Trenul lui Dragobete

Februarie. Distanțe anulate. Ceva despre dragoste în stil românesc. O gară cât o declarație de independență. Paginile lungi, aproape îngălbenite ale unei camere de chihlimbar. Mă strecor printre rânduri. E liniște.
Chipul tău se diluează în pereții iernii. Ești când viu când mort, un experiment poetic despre care nu se va vorbi. Oamenii au alte așteptări. Ceva de dăruit, ceva de luat înapoi. Plus dobânda.
În fața mea, ochii actriței Maia Morgenstern luminează sala de așteptare. O dragoste din altă lume care nu costă nimic.
Lumea trece grăbită printre flori. Se împart săruturi. Totul la 1+1. Undeva, se ridică coliva. Suflete care refuză sa treacă dincolo și rămân agățate în dorul strâns în pumn.
O ambulanță smurd trece în grabă spre peronul patru. O targă cu bare de metal galbene este scoasă și plimbată printre călători. Cineva sigur nu sărbătorește azi. Îmi fac cruce în timp ce un porumbel trece razant prin fața trenului de la peronul trei. 
Viața. Secvențe mici. 

O trestie își pleacă genunchii

Uneori viața poate fi așa. Zâmbet, calm, senin. Mijlocul lui februarie, o trestie care își pleacă genunchii și mulțumește lui Dumnezeu. Am văzut cerul strâns în mâinile mamei și am plâns. Iubirea vindecă. Iubirea curăță sufletul până devine ușor. Ușor de purtat pe umerii conștiinței, ușor de dăruit, dar niciodată pierdut. 
Azi pot merge mai departe știindu-te iremediabil prins în paginile cărților mele. Odată cu părinții mei, odată cu trecerea prin cuvinte. Înăuntru e o moară care macină lent și ultima fărâmă de credință.
Voi hrăni păsările, le voi hrăni și se vor întoarce îngeri. 
Îngerii dorm cu fața spre noapte și învelesc trupuri prinse în gălăgia pământului. Chiar acum, Crucea își culcă brațele peste lume. 
Lumea doarme îmbrățișată de o iubire care nu cere nimic. Doare în bezna cuvintelor, lăcrimează în lemnul ei dulce.
Azi merg mai departe. Răsăritul ne va prinde urma pe hârtie. O dâră de lumină în măruntaiele pământului. 

Ceasornicul din buzunar

Februarie. Timpul se dilată. Ceasornicul ticăie surd. Mii de secunde măsurate altfel, mici secvențe de respiro, apoi reiau urcușul prin vene.
Doar visele mi te aduc aproape. Îmi săruți nopțile de parcă nu ar mai urma nimic. Dimineata se strecoară în așternutul meu, precum o cârtiță în labirintul fricii și te alungă odată cu durerea din umărul drept. Acolo ți-ai îngropat sărutul și muzica, poezia și joaca de-a fericirea.
Chipul iubirii, o fotografie neretușată, cu umbre și văi adânci în chihlimbarele sufletului. Chipul tău, când plouă și furi din mine toate ploile. Și apusul nedomesticit mă găsește a nimănui, cu părul roșu alintat doar de vânt. 
Copiii se dau în lanțuri și leagănul lor mi-aduce aminte de zbaterea păsărilor în colivie. Ciocurile lor roșii ciupesc tumoarea până devine o insulă mâncată de carii. 
Moartea se sudează pe interior ca o plasă  de siguranță. Februarie. Ceasornicul tăcut din buzunar. Credinta că dincolo se merge cu tălpile goale. Și cioburile dor mai puțin. 

Se leagănă tăcut pe șine

Zorii se îngână, dragul meu 
și trenul acesta se leagănă tăcut pe șine 
spre brațele mamei. 
În casa bunicului Dumnezeu încă  binecuvântează zarea;
de când ascunzi candele în pământ 
am scris și plâns, 
scris și iubit, 
cumva cele mai mici gânduri au fost despre 
cafeaua rămasă în cană, 
afară plouă mărunt 
femeile pășesc grăbit spre duminica lăuntrică 
iubi-te-voi, Doamne, 
picături bat în ferestre și vocea ta tremură în ecoul liturgic
mama așteaptă în trupul compact al spitalului 
mama mă așteaptă.

Mihaela Roxana Boboc