O sâmbătă cât un poem

Locuiesc în inima cuvintelor 
pe frunzele lor scriu, din pădurea de nesomn
păsările tale roiesc deasupra capului, 
adulmecă poemul din mine și măruntaiele miros a dragoste, a drum răcorit de ploaie; 
ești aici
și mierla amiezii m-a privit cu ochiul golit de orice grijă -
acum pot da drumul îndrăgostiților 
care își sărută tâmplele 
și gura lor soarbe încet zațul din privire
penele albastre li se îmbracă în cer - 
ea râde pe sub ochelarii cu rame groase 
își aruncă părul, indiferentă, peste umăr 
el sărută lumina din umărul ei și pământul îi absoarbe încet,
timp în care uit că am început să te uit
și scriu pe clavicula ta răni de nesuportat;
un gândac îmi zboară sub talpă 
și inima cuvintelor se face tot mai mică 
până încape într-un trup de pasăre 
și zborul ei îmi seamănă cu luna
din noaptea când caii se adapă între cer și pământ - 
sărutul acesta negru din coama dorului 
și frunzele susurând a liniște 
a inimi din ce în ce mai mici...

Mihaela Roxana Boboc, 29 aprilie 2017.

Am iubit-o pe fata aceea (rostogolește cuvinte din necuvinte)

”- știi ce e viața?
 - nu...încă aflu...
 - e cerneala aia roșie cu care îți scrii tu poeziile
- ...”

femeile au felul lor de a construi din nimic -
universul se ține în mâinile maicii ca-ntr-un pântec,
copilul se naște în poemul din poem / obrazul lui e lipit de geana dimineții /
bărbia îi râde sătulă la pieptul cuvintelor // îngerul vede și sărută norii
îmi trimite ploaia spre răsărit acolo unde am trimis spaimele, împreună
nu pot fi doi oameni din același aluat, dar pot simți anotimpul
ieșind din mine ca o cămașă prea strâmtă;
înainte așteptam noaptea să-mi legăn oasele și să plâng,
acum te aștept spre miazănoapte și poezia o ia în față ca un far,
mă opresc să arunc pietre în prăpastie și odată cu ele copila
rostogolește pământul între degetele ei fine -
am iubit-o pe fata aceea, încă o iubesc,
pumnii ei mici ocroteau sufletul morții și mă ruga
să o mai las ghemuită în mine
un ceas
cât tu ești încă departe construind ziduri.
Îngerul ploii simte și-mi aduce flori de soc,
ridurile cuvintelor se hrănesc din parfumul lor
din neliniștea aceasta modelez litere,
marfarul vieții își târăște pașii, doar tu știi cât iei și pui la loc
din oasele mele am născut poeme care dor
și tu, Doamne, scrii despre ceea ce mă ține în viață
cu cerneala invizibilă care ne leagă,
despre fata aceea pe care încă o iubesc
și rostogolește cuvinte din necuvinte,
așteptând trenul către un munte doar al ei,
unde și-a legat părul și a șezut râzând la soare - 
ce raze vii ai pus în mine, părinte,
și cum te-ai ascuns în cerul de oglinzi 
dincolo de delirul lumii pierdute într-un hohot
scriu...

Cămara Ta, Mântuitorule...

”Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am ca sa intru într-însa, luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește!”

 E o chemare și o mărturisire în același timp. O durere reală, dar și o asumare a Golgotei proprii. Să te vezi așa cum ești, să ai acea luciditate să înțelegi cât ești de departe de Cămara suferinței lui Hristos, și în același timp să ceri lumina și îndurarea Cerului, ca haina sufletului să-ți devină mângâiere.

Am ascultat acest cântec în multe versiuni, am căutat, mărturisesc, vocea care să-mi ridice prin porii pielii sufletul către Cer. Am găsit târziu pe acela care, în cimitirul cuvintelor mele, mi-a adus aminte de Înviere și de blândul Păstor. Un Păstor care a luat pe umeri suferința poporului său, și a tuturor neamurilor.

Cânt seara copiilor mei ”Blândul Păstor”, așa cum o știu din străbuni. Cu glas șoptit, aproape de jale, dar fără resemnare. Fetița mea de aproape 4 ani mă întreabă despre oaia cea cu piciorușul frânt, și ochii ei negri se întristează, gândindu-se că poate, El n-a reușit să o mai vindece. Eu îi spun că El poate vindeca orice și oricât, dar nu oricum. Bate și ți se va deschide! 

 Azi e despre îngropare, despre moarte și petrecere la mormânt. Despre tradițiile acelea, aproape sacre, știute numai de cei care au trăit destul încât să înțeleagă importanța momentului, când doi prieteni își dau mâna, în suferință. Moartea, iată ce taină, și cum a reușit Hristos să transforme durerea pierderii în bucuria regăsirii dincolo!

Ieri seară, la Denia celor 12 Evanghelii, preoții au scos crucea, purtând-o pe umeri, așa cum odinioară, însuși fiul lui Dumnezeu răzbea pe drumul Golgotei, sub povara ei.  Un cântec se aude încă ușor în memoria pașilor:

“Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape.
Cu cununa de spini a fost încununat Împăratul îngerilor.
Cu porfiră mincinoasa a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii.
Cu sulița a fost împuns Fiul Fecioarei.
Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne noua și slăvita învierea Ta!”

Acolo e iubirea

grafică: Mihaela Roxana Boboc - Poveste.

”Lasati copiii sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este Imparatia cerurilor” ( Matei 19,14)

Cafeneaua literară - Câștigătorii Concursului ”Leoaică tânără, iubirea...”, apr. 2017

 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/cafeneaua-literara-aprilie-2017/

http://opiniabuzau.ro/buzoianca-mihaela-boboc-a-ob-inut-leoaica-de-argint

Grupaj poeme în Cafeneaua politică și literară, apr. 2017

În nr. 123 / apr. 2017 din Cafeneaua politică și literară, sunt prezentă cu un grupaj de poeme.
Revista, prin persoana d-lui Mircea Popescu, în calitate de redactor șef, și-a onorat astfel premiul oferit la Concursul organizat de literatuitate.ro, poeziei mele: Am văzut cerul strâns în pumn.

Mulțumiri!

fără anestezie

cărți bune - cărți lungi ca o noapte de vară
mâini lacome mâinile tale
poeme-dor poemele mele pe care le smulgi din sân fără să pui nimic în loc
am ajuns la capătul cuvintelor de aici înainte ne înghite un septembrie mut
brațele tale anti-traumă copilăria mea oarbă
și resturile pe care le arunci
la capătul zilei
când iau cuvintele și le arunc cu furie în cer
să plouă să urle furtuna din măduva bolnavă
cum te rup din versuri te scot din tablouri
ah și te iubesc cu degetul pe buze
când sângele se transformă în vin

o lume cu genunchii juliți ne devine casă
mi-e dor de timpul de la picioarele evei
înainte să mă nasc mamă
și copiii să-mi plângă în colțul inimii
fără anestezie
viața asta atârnă de ceea ce nu spunem
când suntem ceea ce nu suntem
și joaca de-a baba oarba duce uneori la halucinații pentru care nu există pastile
se va vorbi despre noi
cum ne iubeam când ne furam fiecare spațiu lipsă dintre vertebre
și tot ce construiam se ducea naibii a doua zi.

Iar eu o iubeam

Pe sub nucul abandonat trece o caravană
copiii aleargă la răspântii să prindă un loc în față
nimeni nu pozează moartea
nu îi poate privi ochii adânci
chiar și așa viața merge înainte
oamenii scriu poeme - antidot
poeme - pansament
poeme - revoltă
am cunoscut o fată care scria pentru că nu știa cum e dincolo
ochea cu praștia și trimitea poeme - întrebare
cerul se scutura de mistere apoi se închidea brusc
finalul se lăsa așteptat iar eu o iubeam
pentru neliniștea ei
pentru semnele de întrebare întoarse în piept ca o j a l u z e a
eu pictam naturi vii și oameni morți sau invers
pictam ochii ei când nu știa să iubească
nu poți să iubești am întrebat-o în ziua x
iar ea a râs
a plecat în ziua când a învățat cum e cu poezia
care plânge în tine până te sufocă
abia apoi iese sângerie ca un prunc eliberat
din labiile cerului
altfel mă gândesc de când i-am citit versurile
din ce în ce mai mult la moarte
ca la un joc de cărți
așteptând cartea salvatoare pe aceeași linie cu inima
o să ai doi copii îi vei numi după tine
nu plânge
când mă îmbraci în pâsla albă de mireasă
voi păstra cel mai bun vers
pentru fata care nu știa cum e dincolo.