în crângul orașului meu
minutele se cern în căutarea celui mai bun poem
care să-ți vorbească despre iubire fără să explice cum
dintre toate gurile pe care le-am sărutat
sărutul tău s-a adâncit în povestea începută invers
de la adio către prima mângâiere
am așezat un intermezzo absurd de liric
în casa gândurilor mele un înger păzește fereastra
arunc din când în când iubirile de carton
iar el le prinde în zbor fără lumină
le îngroapă într-un lut moale
unde îmi arunc bănuții de noroc ca-ntr-o fântână
o femeie aidoma mie se ridică noaptea din lutul acela
și poeții o prind în brațe
o sărută până ce buzele îi crapă de sete
în poemul acela fără titlu
via dolores ridică pipa păcii
absent trupul meu se înfășoară în ploaie
e liniște și sub mine poetul doarme cu mâna pe femeia care pleacă din poem
într-o scorbură plină de rugăciuni
nu înțelegeam de ce oamenii atârnă în ramuri ofrande zeilor
când singura jertfă e strânsă în tine și macină timpul
praful lui se așază pe ridurile cuvintelor
înlăuntrul meu moara huruie
semn că Dumnezeu nu m-a uitat.
„... o femeie aidoma mie se ridică noaptea din lutul acela
RăspundețiȘtergereși poeții o prind în brațe
o sărută până ce buzele îi crapă de sete
în poemul acela fără titlu
via dolores ridică pipa păcii
absent trupul meu se înfășoară în ploaie
e liniște și sub mine poetul doarme cu mâna pe femeia care pleacă din poem...”
Sunt aici versuri prin care ai pus un zurgălău, la gât, poemului. Versuri prin care lași și cititorului, ca sufletul lui să se bucure prin răbdarea constructivă cu care ai dat cugetului tău o anumită înflăcărare a rostirii. Te recunoști, vizibil, după muntele de gânduri în albe pânze cuprins.
Mulțumesc pentru semnul de lectură!
RăspundețiȘtergere