”Luna ca o limbă de câine”

e firesc
să ne privim prin luneta desculță de patimi
între noi luna atârnă ca o limbă de câine
departe 
ceasul își îndoaie orele
fresca se întinde pe solul unde abia mijiți
muguri îmbujorați 
petrec viața la liman
abia acum
când se culcă soarele din artere 
sar asimptomatic
nervi de lumină
opac mi-e gândul
până la tine străbat o geografie străină
de orice virtute
licoarea își scaldă umerii mici de madonă
curbele ei mă aruncă în visul din vis
din care mă trezesc mereu cu o silabă în plus
ah
cum rupi flori carnivore și le numești după toate nopțile oloage
cum oblojești apoi timpul 
și-l minți cu versuri albe
albe...

mușc din această lună ca o felie de pâine
ca un măr pe jumătate copt
din sâmburele lui să-mi fac o trenă 
pe care târăsc spre rug 
mireasa cu ochi de pământ
și cuvântul pe buze
să-ți spună

”mă crezi?
acesta nu e un poem de dragoste”

(între noi luna atârnă ca o limbă de câine
departe) 

24 iulie 2015