Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

duminică, 6 aprilie 2014

Poezia mea are șoldurile unei femei frumoase

Poezia mea are ochi iscoditori
în orice colț m-aș afla se rotește din călcâi
să mai fure un miez din pâinea 
aruncată visătorilor
poezia mea are șoldurile unei femei frumoase
se leagănă dibace 
cât să-mi macine ultima fărâmă de rațiune
mă încurc în pletele ei negre
îi cer să mă ducă în cel mai îndepărtat punct
să mă privesc de acolo
cum mă zbat între iubire și dorință
și scriu cel mai frumos poem
din nudul durerii
cât să lipești anotimpurile
în cataplasma unui sărut.
21 mar. 2014 

Crucea fără un braț e doar o linie confundabilă cu viața

simt mâna ta stângă strigând din tablou 
emisfera mea dreaptă prinsă în ultimul sărut
și fluturi amputați 
berze rătăcite pe streașina casei un cuib gol
ce risipă de forme iubite
aceeași moarte lentă tăind pe din două punțile
cum s-ar numi noaptea cu o felie de lună
în sân
crucea fără un braț e doar o linie confundabilă cu viața
singurătatea poate zborul frânt ori pașii deformați ai iubirii
ce-ar fi să legăm trepte muntelui
să nu ne sângereze tălpile
în fuga prin noi...
31 mar. 2014

Timpul e la un pas în urma noastră și coase de zor

mă dor anii
pierzându-și urma, copile,
când îți așezam maci în păr
lumea era un câmp imens de zbateri,
tresar și-acum în fiecare petală neatinsă,
timpul e la un pas în urma noastră și coase de zor,
vom înălța în vârful memoriei
o pânză plină de culori și noduri,
nimeni nu va trece prin noi
fără să lase un semn,
la capătul călătoriei vom ști că viața nu e drumul străbătut
între două ploi,
nici măcar umbrele culcate la pământ,
doar liniștea din forfota zilei
îți va aduce aminte
de mâinile mamei
așa cum îți desenează zorile
ca o taină pe care-o porți dincolo 
în văgăuna sinelui
tălmăcind toate întrebările
cu un sărut.
04 apr. 2014








Între plus și minus, Dumnezeu a așezat poezia

Timpul mi-e mănunchiul orelor cuminți
când îți ascult pașii pregătiți de un nou drum prin mine
tu ai râs, neștiind că adevărul meu nu încape
în umbre alungite pe hârtie,
cerul pare cu un anotimp mai aproape de tine,
dar tu dai din umeri, 
ce nevoie ai de cer dacă pământul ți s-a umplut de miresme
suntem la un pas distanță de o nouă dimensiune,
între ochi și inimă ceasul și-a îndoit acele
îmbrățișându-și trupul firav,
aici și acolo sunt doar polii opuși ai absenței
o durere surdă îmi zvâcnește în palme - 
timpul nostru nu s-a născut încă,
își trăiește singurătatea precum
pustnicul subțiat de patimi,
între plus și minus
Dumnezeu a așezat poezia
punctul neutru în care iubirea adoarme la piept
nemângâiată.

05 apr. 2014

luni, 31 martie 2014

Culoarea e singurul meu adăpost

Te privesc obsesiv din unghiul meu 
amprenta ta pe fiecare pânză de paianjen,
sunt cortine pe care le-ai lăsat trase
și lumini care te-au orbit,
dincolo de toate o foame absurdă
de dragoste,
neastâmpărul privirii mele
mușcând din anotimp,
ești atât de femeie mi-ai spus
și te-am crezut cu fiecare sărut
trimis din colțul tău
locuit de flori sălbatice;
n-ai vrea să trăim pe vreme de furtună
câte trăsnete să împărțim
până să ne lecuim de singurătate,
nici dorul nu ne mai ascultă 
în oricâte nuanțe ne-am picta 
rămânem mai goi 
decât muntele golaș
unde te-ai răsucit pe călcâie
m-ai prins de mână zicând
să nu mai fugi
te-am crezut
din clipa aceea
culoarea e singurul meu adăpost.

2014

Grafică © Mihaela Roxana Boboc - 2014











miercuri, 2 octombrie 2013

Octombrie și tu


sunt bolnavă de tine
octombrie
când îmi pătrunzi până la oase
nopțile
trăiesc o zi în trei ceasuri
fără umbre
auzi vuietul frunzelor
cum te strâng în mine
nu mai sunt eu
cea care-ți respiră prin piele
picură din mine
un sărut hoinar
foșnesc plopii - metereze
între noi toamna
a mai făcut un pas.



marți, 1 octombrie 2013

Pasăre de lut


ploaia se întoarce în sine
spălând trotuare obosite
coroane arămii se clatină ritmic
șuieră mohorât o toamnă rece
cât toate temerile mele;
sunet de vioară îmi modelează suflarea
uit de ce mi-era dor
cum încăpeai în versurile mele
ca o pasăre de lut
strigându-și zborul,
ceasul a rămas odihnindu-se
la piciorul pădurii
peste noi timpul
rămâne verde crud
în pas de mai.


01 oct. 2013
Foto by Mihaela Boboc, 2009, Horezu



Poemul care nu poate fi scris

obișnuiai să locuiești în mine
să umpli și unghiul
în care nicio pânză de păianjen 
n-ar fi încăput,
în dimineața aceea surdă
de toamnă târzie
am știut că ești poemul care nu poate fi scris;
de atunci am scos
vers după vers,
m-am învelit în rugăciune;
acum aștept o altă dimineață
să ne adune zbaterile
într-un pământ nou.

În crepuscul

continui să-mi spui că iubirea 
are tăria fânului cosit în zori
poate ar trebui să trăim 
în crepuscul
răstigniți între cruci
înainte ca prima suliță
să lovească în coastă.