Ultima ședintă de cenaclu a
acestui an ne-a găsit în atmosferă de sărbătoare. Doi sărbătoriți ai zilei: Ștefan
Teodor Cabel, care a fost și lectorul de serviciu și invitatul Ștefan Dima, alături
de ceilalți membri ai cenaclului s-au reunit pentru a semna bilanțul unui an
care s-a dovedit unul inspirat și cu realizări pe plan literar.
După lecturarea poeziilor, au
luat cuvântul, în ordinea de mai jos, următorii membri ai cenaclului:
Mihaela Roxana Boboc: În
urma primei lecturări a poemelor am rămas cu 3 imagini pregnante, care revin pe
parcursul grupajului prezentat: a
poetului – ”Poetul nu e preșul/ Pe
care/ Călcâiele cuvintelor/ Își șterg sensuri nici de ele/ Înțelese”; ”Poetul
resuscitează/ Viermii ființei”; a
paianjenilor – ”în camere albastre, din casa bătrână/ paianjeni rotunzi
ațipesc sătui” și a șarpelui – ”Un șarpe alunecă în privat la mine, cu un măr
putred/ Rostogolindu-l, ca pe un început de izgonire din rai”.
Aceste texte sunt creionări pe
pânze de paianjen, gânduri fugare, căutări ale identității poetice, ”în strada
clipei”. Totul se întâmplă acum: ”poetul resucitează/ viermii ființei”, ”aud
canistre de tăcere cum se varsă în noaptea albă”, ”soarele patinează pe culmea
apusului”, ”tăcerea dă de-a dura ceasul pe treptele înserării”.
Esența am găsit-o în poemul al
V-lea: ”Un zeu, anonim, mă trage de mânecă/ I-am permis să existe și nu îi
jertfesc nimic/ Golgota mea încă o car cu roaba”.
Subliniez trimiterile în zona
poeziei precum și cele biblice, în special versul ”îmi adun toate imaginile
rămase orfane/ în oglinzi tulburate de coada somnului akedic”. Akediei, starea
cu care poetul se identifică, un plictis sau poate o descurajare a sufletului,
i s-a dat de către comentatoare un contrarăspuns biblic: ”Tine-ți mintea în iad
și nu deznădăjdui”
Gina Zaharia: Creionările de astăzi ale lui Ștefan T. Cabel, împăienjenite
cu metafore alese, sunt un regal poetic. Poetul ne așază într-un hamac al
stărilor și ne invită în lumea lui. Înfometați, ne hrănește cu freamătul
înălțimilor în care ”stelele nechezătoare” sunt de veghe.
”Cine e poetul?” Ce simplă dar și
complicată întrebare!
Subliniez poemul al VIII-lea,
întregul poem este un cântec, un tablou bun de înrămat. Flacăra din suflet va
așeza amintirile într-un scrin de lumină: ”Iarna, cerul se oprește la
fereastră/ Pe sticla oarbă lasă, glacid autograf/ De mult, n-a mai supt tinerețea
colastră,/ Cântece dorm, în plapuma groasă de praf”
În poemul al V-lea, apreciez
versurile ” Golgota mea încă o car cu roaba”; ”Și mă semnez/Cine?”. E suficient
autograful instantaneu în impulsul oglinzilor. Paianjenul poet are pânza la
îndemână. Și mai ales, o culoare a sufletului.
Alexandru Bolache: Teo Cabel vine cu o poezie matură, bine așezată
în matcă.
Subliniez versurile: ”Poetul
resuscitează/ viermii ființei” (primul poem) și ”Un zeu, anonim, mă trage de
mânecă/ I-am permis să existe și nu îi jertfesc nimic/ Golgota mea încă o car
cu roaba” (poemul al V-lea)
Constantin Bucur: Titlul este bine ales. Textele au o notă
filozofică îmbrăcată în haină poetică.
Făcând referire la titlul
volumului de versuri a lui Ștefan T. Cabel: ”Merg mai departe”, consider că
poezia lui se îndreaptă din ce în ce mai mult spre zona potrivită.
Versul ”Golgota mea încă o car cu
roaba” e deosebit.
Reliefez prima strofă din poemul
al VIII-lea: ”În camere albastre din casa bătrână/ paianjeni rotunzi ațipesc
sătui/ Scenă de familie, cusută de mână;/ Hublou, pălăria atârnată-n cui”
Andrei Bolache: Subliniez legătura între primele două poezii,
poetul e scara pe care urcă cuvintele spre sensul lor cel mai profund.
Poezia a VIII-a conține imagini
puternice, bine alese.
În ultima poezie, ”Din eprubeta
risipei” găsesc versul ”Like! Sau ignore?” un pic prea avangardist.
Aurel Anghel: Să nu lovim cu pietre pânza de paianjen – e legătura
pe care am găsit-o cu sărbătoarea de azi închinată Sfântului Ștefan.
Prima poezie conține un adevăr
axiomatic, ca o definiție a poeziei: ”Poetul
nu e preșul/ Pe care/ Călcâiele cuvintelor/ Își șterg sensuri nici de
ele/ Înțelese”.
Poetul transformă cuvintele din
pietre necuvântătoare în ”stele nechezătoare”. La baza fiecărei poezii a stat
cuvântul ( ”La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu
era Cuvântul”)
Acest poet trăiește în substanța
poeziei de mulți ani. Remarc îndelunga elaborare, gestare a poeziei. Poezia nu
e decât o rezonanță de stare între cel care o scrie și cel care o citește.
Ștefan T. Cabel folosește bine poezia
narativă. E o alegere riscantă, întrucât există pericolul interpretării
greșite, în sensul de a nu înțelege profunzimea elaborării poeziei.
Nu e ușor să miști cuvintele din
loc!
Ștefan Dima: Titlul e foarte nimerit. Teodor e călărețul
”stelelor nechezătoare”.
În prima poezie remarc prima și
ultima strofă. În a II-a poezie, remarc versul ”liniștea îngheață secunda”,
care mi-a adus aminte de poemul într-un vers al lui Ion Pillat, Seară
la Voroneţ:
”La sfinţii-n zugrăveală, amurgu-ngenunchea.”
”La sfinţii-n zugrăveală, amurgu-ngenunchea.”
În poemul al V-lea, versul ”Îmi adun toate imaginile rămase
orfane”, m-a dus cu gândul la un vers propriu ”Când să mă-mbolnăvesc de viață,
m-a înfiat durerea”.
Ștefan T. Cabel rămâne acel înger
prins al cuvintelor, iubitor de metaforă.
Remarc versul ”Golgota mea încă o
car cu roaba” din poemul al V-lea.
Costel Suditu: Aș zice atât: Muncă, muncă și păstrează ritmul. Pe
mine nu m-a surprins nicio metaforă, deoarece așteptam de la Teo această
continuare în vers. E normal să găsești rostul poeziei, mergând mai departe.
Textele sunt inspirante,
remarcabile din punct de vedere al conceptului. Se formează încet-încet un
stil.
Laurențiu Belizan: Legat de titlu, îl văd ca pe o încercare (deloc
ușoară) de a construi o realitate poetică/lirică. Am o remarcă legată de formă,
prin prezența celor 3P: ”pe pânză de paianjen”. ”Tinerețe colastră” mi se pare
un titlu mai potrivit.
Poezia, odată scrisă, nu-ți mai
aparține. Se reflectă în mod diferit, în funcție de starea și sensibilitatea
cititorului.
Remarc o căutare a transcendenței, de a defini poezia. În poemul al II-lea, poți defini
poezia și prin ceea ce nu este. ”Părea că nu se uită la el, ci în via unde s-au
copt strugurii”. Acel personaj, ”bărbatul cu păr cărunt”, în acel loc atipic
pentru meditație: ”cu miros de bodegă” caută de fapt esența.
Am găsit o strofă deosebită în
poemul al VIII-lea: ”Iarna, cerul se oprește la fereastră/ Pe sticla oarbă
lasă, glacid autograf/ De mult, n-a mai supt tinerețea colastră,/ Cântece dorm,
în plapuma groasă de praf”, cu accent pe ”tinerețea colastră”, un vers
inspirat!
S. T. Cabel face referire la mari
poeți, la imagini biblice, la el totul e structurat, are un scop, nu e în
derivă poetică. În poezie trebuie să existe un joc de umbre și lumini, de
căldură și răceală.
Remarc în poemul al V-lea metoda
punct – contrapunct: ”Un paianjen întinde repede, lacom de literă, o pânză./
Albul îl spulberă/ Avalanșă rece ca sucul de soc, scos din frigider/ ”Căldură
mare, mon cher!””
Petruța Niță: Este o poezie de alt nivel. S. T. Cabel invocă
Mărțișorul lui Arghezi, pe Baudelaire și imagini biblice bine alese.
”Stelele nechezătoare”m-au dus cu
gândul la Walkiriile lui Coelho (parcă și cerul necheza).
Tot colajul e plin de figuri de
stil, care suscită pivirea și imaginația cititorului, redând un tablou, ca o
pictură murală, cu toate stările celui care le-a scris.
În concluzie, căruntețea poetului
Ș. T. Cabel se învârte pe fusul poeziei.
Mariana Cabel: Teodor a ajuns la un nivel bun de concentrare. E un
perfecționist. În spatele acestor poezii stau multe lecturi și căutări.
Printre păreri, Aurel Anghel,
ne-a încântat cu un moment de virtuozitate muzicală, alături de iubirea despre
care mărturisește că nu l-a trădat niciodată, vioara.
La sfârșit, cu tort și șampanie,
am sărbătorit al doilea sfârșit de an care ne-a găsit împreună, la masa rotundă
a cavalerilor poeziei, așa cum ne-a plăcut să ne numim, noi, membrii cenaclului
Ante Portas, într-o zi de iarnă, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău.
Redau mai jos, cele 3 poeme care s-au remarcat în grupajul poetic al lui Ș. T. Cabel:
(Despre poet)
Poetul nu e preșul
Pe care
Călcâiele cuvintelor
Își șterg sensuri nici de ele
Înțelese.
Poetul resuscitează
Viermii ființei.
Îi învață să facă salturi mortale
În zbor le cresc aripi,
Ard pe cerul metaforei
Stele nechezătoare.
Poetul, mereu înfometat
Nici moartea nu-l satură
Nici cerul, cu spuma lui de aștri, în cafeaua nopții.
V.
În biblioteca vieții
Am găsit volume cu foile goale.
Le vântură vântul.
Nimeni nu va mai scrie pe ele
Albul lor apasă ca un bloc de marmură,
În care zace un David nesculptat.
Un zeu, anonim, mă trage de mânecă
I-am permis să existe și nu îi jertfesc nimic.
Golgota mea încă o car cu roaba.
Peste foi date la topit
Un păianjen întinde repede, lacom de literă, o pânză.
Albul îl spulberă
Avalanșă rece ca sucul de soc, scos din frigider
„Căldură mare mon cher!”
Îmi adun toate imaginile rămase orfane
În oglinzi tulburate de coada somnului akedic.
Și mă semnez
Cine?
VIII.
În camere albastre, din casa bătrână,
Păianjenii rotunzi ațipesc sătui.
Scenă de familie, cusută de mână;
Hublou, pălăria atârnată-n cui.
Tăcerea, dă de-a dura ceasul, pe treptele scării.
Voalul îi flutură până sus, la mansardă.
Amintiri canonizate-n mânăstirea uitarii
Se aud fremătând, ascunse, încep să ardă.
Iarna, cerul se oprește la fereastră,
Pe sticla oarbă lasă, glacid autograf.
De mult, n-a mai supt tinerețea colastră,
Cântece dorm, în plapuma groasă de praf.
Ultimul meu pas e căzut lâng- o ladă.
Mâna ta îl trăgea în lumina lumânării.
N-ai vrut să îl vezi, peste oase grămadă,
Ci să-ți calce podeaua, la ora-nserării.
