Atunci suntem aici cu unicul scop de a ne îmbina nuanțele într-o singură culoare, pictându-se pe pânză către înserat. Cât cer ne rămâne după ce am pictat o monocromie a iubirii? Câtă inimă dezgolită de sine, câte picături de apă deșertându-se de perfecțiunea de cristal?!
Tu înțelegi că poezia mea suferă transformări și nervii ei se modelează în avene. Am nevoie să cobor atât de adânc, până într-acolo unde versurile strigă claustrofob după iubire.
Tu mă ridici dintr-o moarte care nu înseamnă nimic. Tu mă ridici dintr-o viață pe care nu scrie nimic.
Și prinsă între cer și pământ, ca toți asemenea mie, respirăm anaerob. Respirăm în salturi de lumină.
Mâine este duminica leproșilor. A celor curățiți și nerecunoscători, a celui eliberat din sine însuși și mulțumind Creatorului. Mâine singura lepră rămasă e cea a sufletului. O boală mirosind a mormânt și pământ reavăn.
Citesc despre viață și mă închin. Cu degetele strâns unite, leg crucea de fiecare punct cardinal al trupului meu orfan. Am inima plină de cei plecați în strânsoarea anotimpului. Mi-e dor de tata și mă strâng în brațe. Mi-e dor de tine și scriu. Mă scriu când nu-mi ești, iar dacă îmi ești, pictez.
Dumnezeu aleargă prin mine desculț. Doar eu nu mă grăbesc. Îmi beau în liniște cafeaua și primesc, cu fiecare înghițitură, un ghiont de la înger.
Mă gâdilă în inimă și râd din mijlocul culorilor scrise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu