”Luna ca o limbă de câine”

e firesc
să ne privim prin luneta desculță de patimi
între noi luna atârnă ca o limbă de câine
departe 
ceasul își îndoaie orele
fresca se întinde pe solul unde abia mijiți
muguri îmbujorați 
petrec viața la liman
abia acum
când se culcă soarele din artere 
sar asimptomatic
nervi de lumină
opac mi-e gândul
până la tine străbat o geografie străină
de orice virtute
licoarea își scaldă umerii mici de madonă
curbele ei mă aruncă în visul din vis
din care mă trezesc mereu cu o silabă în plus
ah
cum rupi flori carnivore și le numești după toate nopțile oloage
cum oblojești apoi timpul 
și-l minți cu versuri albe
albe...

mușc din această lună ca o felie de pâine
ca un măr pe jumătate copt
din sâmburele lui să-mi fac o trenă 
pe care târăsc spre rug 
mireasa cu ochi de pământ
și cuvântul pe buze
să-ți spună

”mă crezi?
acesta nu e un poem de dragoste”

(între noi luna atârnă ca o limbă de câine
departe) 

24 iulie 2015

Joc fără miză

Ce facem
când lumea noastră e un joc de zaruri
fără miză
ne încolăcim de gâtul speranței
și naștem grăbiți
poem după poem
într-un final fluturăm steagul alb
copilul ne privește cu ochi mirați
neștiind că peștii înoată mai bine
în ochiul eliberat de sub morfina cuvântului.

Im(P)agini

cum să scrii un poem de dragoste
fără să tai mai mult decât o șoaptă
și aceea de teamă să nu inunde liniștea
o pauză cuminte
înainte ca bulgărele de bucurie să se rostogolească la picioarele mele
îl ridic pe umeri
așa cum te-am primit în brațe
venit dinspre vioara cu arcușul frânt 
poate din visul lăsat pe noptieră
ca un semn pentru cartea noastră
nescrisă încă
unele pagini trebuie să rămână poemul alb
în care mâinile vorbesc 
ca pentru sine.

Tablou fără ramă

Au îngropat cuvântul
ca pe talantul fără rod
la rădăcina lui timpul a așezat semințe 
zdrobite de indiferență
în mojarul iubirilor aritmice
pulsul se simte între două distanțe
de la mine la tine scurtcircuite de nostalgie
pauzele sunt doar morga poeziei chircite în noi
prea des te lepăd în desișul zilelor 
păstrez forma mâinilor tale
când inima era singurul arbitru 
prea rar mă aduci înapoi
sunt tabloul fără ramă
trec liberă prin visul tău 
nu-mi da cât pot să duc
orizontul se sparge în cochilii de frică
de jur-împrejur ceasul atârnă la buzunarul fericirii
orele se ascund
cărându-și secundele bolnave în brațe.


06 iulie 2015