Parnas XXI - Iubește-l, Anya

Mulțumiri, Parnas XXI!

Mihaela Roxana Boboc - Iubește-l, Anya (editura Neuma, 2021): Mihaela Roxana Boboc își contrazice numele – a ajuns la maturitatea lirică. Ea își inventează un alter-ego, delicata și sensibila Anya. Poeta de acum dă sfaturi ipostazei sale juvenile din perspectiva unor experiențe bogate, deși traumatizante. Scriind, ea aruncă maci printre șine de tren, iar aceștia încolțesc și cresc. În jurul metaforei iubirii rezistente la mediul ostil se construiește o carte valoroasă și coerentă, demnă de atenția cititorilor. (Horia Gârbea – pe coperta a IV-a a volumului)

Imponderabil

Iubirea este doar un cuvânt, Anya.
iubesc un om care nu-mi aparține,
nici sieși,
și dacă iubesc nu-l iubesc
doar plânsul dintre gene
și vocea din cochilie
când se face noapte în miezul zilei
și dor din nimic
o plastilină în mâinile lui Dumnezeu,
o pasăre de lut care prinde grai
în luna lui gerar.
Mă gândesc, Anya, la ceea ce iubesc și
îmi apare în vis un om
pe care nu-l cunosc dar îl iubesc
pe care l-am iubit înainte să știu.
Pun la frământat versuri,
și ele cresc în mine.
E vremea să cuprind grumazul părintelui meu
să încap în tălpile copilei
cu moartea pe moarte călcând.
Anya, să nu-i spui că am iubit,
să nu spui nimic.
Îmbrățișează-l când orele se ascund
la pieptul lui,
o lume mică într-un ochean -
fericirea se zărește străină, purtând eșarfa roșie
la gâtul subțire al anotimpului.

Caravana

În vremea când oamenii trimit scrisori tot mai rar,
dar scriu tot mai mult
poeme - întrebare
poeme – fără destinație
poeme - corbi,
acest început de an,
Anya,
ți-l las nădăjduind că-l vei iubi
îndrăznind.
Plec odată cu această caravană
unde nimeni nu așteaptă răspuns
se aud doar zilele cum se scurg pe copertină
și femeia
pe care o văd în fiecare zi
privind netulburat zarea
vocea ei domoală
când îmi povestește
cum a îngropat
tot ce a iubit
și leagănă amintirile
dezlegate.
Sunt lucruri care nu se spun,
Oameni pe care îi pierdem și
învățând să mergem
cu durerea pe umeri,
aruncăm maci printre șine de tren -
ei cresc netulburați și roșii
sângele lor hrănește gările
și oamenii privesc ceea ce nu pot atinge
doresc ceea ce nu pot avea.
Eu am avut tot, Anya,
și am aruncat poeme sub șine
până n-am mai știut nimic.
Această caravană
care vine de niciunde
îmi este adăpost
și pentru prima dată
zăresc omul care cerșește la un colț de gară
o respirație.

 https://parnas21.blogspot.com/2021/05/mihaela-roxana-boboc-iubeste-l-anya.html?showComment=1622181437700#c5776420479195949314

Mai multe poezii și profilul literar al autoarei aici: Mihaela Roxana Boboc
Citește mai multe poezii aici: Ore de priveghere, Culori pentru ochi închiși, Spovedania oaselor, Terapia ploii de chihlimbar
Blog personal: Poezie, pictură, grafică - Mihaela R. Boboc

Copyright © 2021 Mihaela Roxana Boboc

Terapii alternative, cronica Valeriei Manta Tăicuțu la volumul ”Terapia ploii de chihlimbar”

 

Almanah ”Renașterea Buzoiană” 2021

 

Revista Literadura, nr. 19 / martie 2021

 

Revista de cultură 13 Plus, nr. 199/2021

 

Iubește-l, Anya - Editura Neuma, 2021

 A apărut la Editura Neuma volumul meu de poezie: Iubește-l, Anya. Azi am avut bucuria să primesc cărțile.

Mulțumesc dlui

Horia Garbea

pentru excelenta colaborare și Editurii Neuma pentru profesionalism și implicare!

Iubește-l, Anya

Anya, iubește-l, cu mâinile mele pe trup vorbește-i despre poezie mai ales despre aceea care ucide și renaște care fărâmă orice formă de rezistență Anya, sărută-i diminețile și nu te gândi la mine, artiștii nu știu ce să facă cu iubirea o transformă în papirusuri o pictează pe umeri de brumă până sfâșie totul în jur e prea târziu tușele au fost deja aruncate pe podea și trupul meu - o pată de lumină pe gulerul cămășii de duminică. Am murit de atâtea ori, Anya, când înviam el mă ducea de mână la râu, îmi spăla fața și așa schilodită de neputință îi zâmbeam, iubeam așa cum iubești geamăna din ochiul ferestrei; se face noiembrie, Anya, mi-e frig și moarte, frig și dor, cancerul zace sătul în propria-i carne cancerul minte că e sătul iubește-l, Anya, îngerii culeg ghebe din asfalt noi nu, niciodată nu vom ține de mână copiii să-i mințim că lumea e povestea celor unsprezece lebede întregită de iubirea care coase mută ceasul ticăind bezmetic, noi nu, niciodată nu iubim ploaia cu frunzele de chihlimbar iubim pașii înapoi spre povestea Anyei, noi nu ne luăm rămas bun.

Spitalul cu voci de copii

Este început de martie

în paturile strâmte 

copiii se strâng în coastele părinților 

și stăm așa - toți o iubire și o frică

peste drum e o stradă îngustă 

cotind spre stânga 

încerc să-mi imaginez 

cum stau pitite visele după case

cum zorii se îngână odată cu 

speranța 

în timp ce oferi în stânga și-n dreapta mărțișoare

seringile străpung vene din care țâșnește viața 

pe hol se aude un cântec 

memoria copiilor se șterge odată cu fiecare criză 

epilepticul nu doarme

îl strigă pe Dumnezeu 

la celălalt capăt

strigătul se întoarce în matcă

aud cântecul din ce în ce mai tare

căldura se întoarce în coaste

iubind. 

 

Radiografie

Sufletul copilei

e trecut de miezul nopții

respirația copilei - domoală

învelit în zăpadă

gândul se întoarce pe partea cealaltă

se aud colinde

rând pe rând

globuri de sticlă

figurine de lemn

și bradul în care atârn sufletul copilei

de o creangă

ochii ei mă privesc 

senin

și cuminte

precum toți copiii

care au pierdut lumea

înainte de a o câștiga

învelită în zăpadă

o narcisă galbenă

își scrie iubirea

din care nu pot ieși

nu pot plânge

altfel

decât pictând 

acum când e trecut de miezul nopții

și lemnul prinde viață

în mâinile mele

mângâi zăpada

te mângâi și poate

de sub pământ vei tresări

în acest poem

care nu e al meu

nici al tău

doar al copilei respirând domol

când ceasul se întinde somnoros

trecut de miezul nopții.

Anul gol

Decembrie - târziu

sunet de colinde

în piața acestui an gol

pocnind din bici 

pe alocuri

țigani îmbrăcați în straie tradiționale

aduc Crăciunul după ureche

oamenii ies la ferestre

gâturile lor întinse 

rostesc întrebări

privesc oamenii cum se îmbracă în iarnă

și hainele lor mohorâte se țes albe

copiii privesc cu ochi măriți de speranță

cerul se desface de primii fulgi

apoși

țiganii înaintează printre blocuri

gâturile oamenilor se lungesc tot mai mult

ca un semn de întrebare

peste anul gol

peste risipa de cuvinte

și tăcerea din care nimeni nu a ieșit

mai puțin ochii negri ai unui copil

cu fular roșu în loc de mască

îndrăznind să fure zilei

un zâmbet.

În revista 13 Plus, Bacău, nr. 198 / 2020

 

Umărul toamnei

Ploaia dislocă umărul toamnei

ne agățăm de cuvinte

de iluzii pitite după frunze

respirăm astmatic 

fumăm poeme scurte sau lungi

tragem în piept tot plânsul

ce va urma nu e decât tratamentul unei mari iubiri

pielea cuvintelor se desface

o rană vie pe care vom pune pământ

nu va răsări soarele până când 

cuibăriți în pătura dimineții

se va face liniște

numele tău se va transforma în pasăre

iar numele meu va fi o fereastră deschisă

prin care zburând

vei lăsa cuibul gol

mă voi întinde ca-ntr-un mormânt

cu ochii larg deschiși

să văd locul spre care mergi

din care vine

dorul ca o haimana

zdrențele toamnei se deșiră și pun la uscat poeme

pe care le trimit în visul de pasăre

prin fereastra aburită

unde îngerul doarme în floare de sticlă

la încheietura mâinii stângi

pulsează țărâna

e liniște ca-n pântecele balenei

Iona ascultă marea din copcă

întrezăresc iubirea pitită după frunze

lacrima translucidă a ploii

ca o metaforă ascunsă în cochilie de melc.

În Revista Literadura, proză și poezie, 01 dec. 2020

 

            Lampioane din vată de zahăr

 

”pe cerul ca un carusel                                                         

pe cerul ca o Golgotă

dăm drumul cuvintelor”

Îngânam versurile, fără să-mi dau seama. Alex mă privea cu expresia aceea pe care o cunoșteam atât de bine. Nici aprobare, nici dezaprobare. O ironie subtil mascată sub platoșa curiozității.

- Așadar, azi ești poetă? m-a întrebat cu un glas ușor grav. Să știu cum să-ți vorbesc.

- Ce relevanță are? îi întorc imediat întrebarea. Sunt cine sunt. Ieri, azi, mâine – tot atâtea secvențe posibile ale aceluiași stăpân.

- Aha, carevasăzică, recunoști că te stăpânește. În sfârșit, aruncă el spre mine un zâmbet triumfător.

- Te naști poet. Poezia nu este o devenire. Este ceea ce este. De nediscutat, de neargumentat. În plus, este un stăpân credincios, îi întorc eu zâmbetul și mă îndepărtez de fereastră.

Mă enervau și mă amuzau, deopotrivă, aceste discuții, cu jumătate de gură. Nu lăsam să se vadă, nu voiam să îi ofer vreo satisfacție. Dar el știa. Știa mereu pe ce butoane să apese.

Trecuseră trei ani de când aflasem că îl iubesc. De altfel, era cel mai nesuferit bărbat întâlnit în cei treizeci și opt de ani, de când alunecam în lumea aceasta. Nimic nu ar fi anunțat pasiunea care îmi stăpânea cele mai intime simțiri. Nimic. Îmi semăna, pe cât de mult nu-mi doream să recunosc. O fire dificilă, schimbătoare și atipică.

A fost prea târziu să dau înapoi în fața evidenței. El și-a dat seama înaintea mea ce simt. Aș fi vrut să-i urlu că nu e adevărat. Că se înșală, că îmi induce o idee complet falsă și fără fundament. Am rămas, în schimb, pe gânduri și am început să mă bâlbâi. Am pus vina pe poezie și pe starea mea artistică.

Cum că îl proiectasem greșit într-un loc doar al meu, la care nimeni nu mai avusese acces până atunci. Și aveam să-l scot, fie și cu cleștele de acolo. El a râs, oh, cum a râs, cu vocea aceea puternică, a râs și mi-a urat succes.

Am ajuns aproape împleticindu-mă acasă în seara aceea. Inima îmi bubuia în piept, fusesem descoperită și nu știam cum să reacționez.

El n-a făcut ulterior nimic. Niciun pas în vreo direcție, erau acele discuții despre poezie, presărate pe alocuri cu umor. Și atât. Știam că simte la fel. Pur și simplu știam.

În seara aceasta este festival de muzică la Brașov. În Centrul Vechi, în frumoasa Piață a Sfatului, scaunele albe stau distanțate conform măsurilor anti-Covid 19. Om și mască, laolaltă, om și albul din spatele retinei.

Sunt cazată la o pensiune rustică, camera spațioasă dar intimă îmi aduce aminte de acasă. De două zile pictez neîntrerupt și din când în când, scriu.

Azi Alex ajunge în oraș. Am vorbit să ieșim împreună, să ne bucurăm de festival și de weekend. Să ne enervăm reciproc, așa cum numai noi suntem în stare. Când el va vorbi despre inutilitatea măștii și eu îi voi spune despre statisticile seci, iar el se va enerva că sunt făcături, și adevărul este altul. Va face cuta aceea orizontală între ochi și va scăpăra furie, eu voi reacționa, ca întotdeauna, numindu-l conspiraționist. El se va ridica, nervos, și mă va lăsa vorbind, iar eu voi mări pasul să-l ajung, schimbând subiectul. Pentru că totuși, e început de toamnă. E cântec și în pântec se simte viața. El se va opri, la un moment dat și va spune o glumă, care să șteargă discuția anterioară. Este același nesuferit pe care îl iubesc și pe care îl strâng vizual în brațe, chiar dacă rareori îl ating. Și atunci, ca prin întâmplare.

Mâinile noastre nu cunosc alinare, gurile noastre nu cunosc sărutul, trupurile noastre nu cunosc astâmpăr.

Așa a fost să fie. Să ne fi întâlnit, deja cunoscându-ne, fără a mai fi nevoie de etichete. Al meu, a lui, a cuiva. Am fi ars, ca o văpaie, am fi mistuit și ultimul dor. Am fi fost împreună un trup de care te dezbraci și pe care îl dai uitării și te scuturi. Așa suntem două suflete, absolut îndrăgostite unul de celălalt, care vom trece prin viață separat. Pentru a nu ne răni prezența, preferăm absența.

Ce este absența? Când sufletul vine înaintea trupului și își ia partea sa de adevăr, dar ce este adevărul? Cine este Adevărul?

Meditez de ceva timp, în timp ce mă pregătesc pentru plecarea spre festival. Retușez machiajul, aplic ceva ruj și zâmbesc oglinzii cu generozitate. Mașina lui este în fața pensiunii. Un claxon scurt, după care mă grăbesc, să nu mă aștepte.

Zâmbesc în continuare în timp ce ne salutăm și începem discuția despre orice.

Ajungem în Piața Sfatului, plină ochi. Om și mască. Nu, n-am început acea discuție, dar va urma. Îi simt deja neastâmpărul și nemulțumirea. Din modul în care se uită de jur-împrejur, și oftează.

Nu spune nimic totuși, ne ocupăm un loc pe scaunele albe și curând, muzica începe să pătrundă liniștea. Două ore de răgaz și neliniște, de zâmbete furate și chicoteli, între melodii.

Vreau de ceva timp să-i spun că nu-l mai aștept. Că în lumea mea nu mai este loc de îndoială. De lucruri spuse și făcute pe jumătate. Ceva mă oprește, însă. Nu poate fi vorba despre teamă. Am ajuns deja cu gândul dincolo de această stare atât de familiară. Zilele care se succed monoton, ritmul lor cadențat, apoi hăul care se cască și înghite totul în jur. Casele, copiii, părinții, amintirile. De undeva, dintr-o cutie neagră, plânge copilul cu traumă de abandon. Cel pe care l-ai lăsat singur și ai plecat la sticla ta cu vodcă, negare și rușine. Copilul nemângâiat, copilul visător, copilul fără copilărie.

Mă uit la el cum se bucură. Văd copilul din el, pe care l-aș ocroti, până la epuizare. Văd libertatea și spiritul pus pe șotii, mă văd și nu știu cum să îi dau drumul.

Așa că nu spun nimic, merg doar de-a lungul Străzii După Ziduri, după încheierea concertului. Este început de toamnă și de-a lungul râului, pașii noștri răsună pe asfalt. Se oprește deodată și scoate, de nicăieri, un lampion. Vom face precum în poemul tău. Cum era? Lampioane din vată de zahăr... Pe cerul ca un carusel /  pe cerul ca o Golgotă / dăm drumul cuvintelor, adaug eu, cu emoție în glas. El ignoră privirea mea, se concentrează pe aprinderea lampionului și îi reușește. Lumina alb-gălbuie chiar seamănă cu o vată de zahăr, concluzionez eu, urmărind zarea care devine, pentru o clipă, poezie. El mă privește, în sfârșit, și mă trage în brațe, spre sărutul care ne unește gurile, în miez de septembrie.

Ia ce știe că e al lui, ia din mine și nu pune nimic în loc, mă gândesc mai târziu. Eu voi pune totul la loc, ca și când n-ar fi fost. Poem după poem. Acuarelă după acuarelă. Tu, ia promisiunile care nu se țin, ia iubirea care nu se dăruiește, ci doar este!

- Așadar, azi ești poetă? aud din nou vocea care mă răscolește.

- Sunt, dragul meu, sunt.

***

Același om

 

poți să te îndrăgostești de același om

din nou și din nou

să îl scrii cu buricele degetelor pe tastatură

până când omul se confundă cu poezia

inima poemelor mele este un altar pe care ard 

nume

e început de octombrie

și te iubesc

în toate viețile pe care le-am destrămat precum un ghem

la picioarele muzei 

ah!

cum te-aș scoate din tablou

să te învelesc în toamnă

când din zi rămâne orfan copilul

blândelor iluzii

cum te-aș săruta în taină

lipindu-mă de tine ca de-un avertisment 

pe aici nu se trece!

nu se dezminte poezia

cu suflet de femeie alergând prin câmpuri de ceață

tălpile ei pe trupul meu ca un culcuș flămând

mâinile tale ating clavicula toamnei

de plouă și frunze îmi învelesc trupul gol

de suflet plin

în toate viețile pe care le-am destrămat precum un ghem

înainte și înapoi 

spre vecinicie.

 

Mihaela Roxana Boboc