Ploaia roșie a Cappadociei - partea a III-a - Jurnal de călătorie

11 mai 2019

Dimineața zilei de 11 mai mă găsește cu o dispoziție dintre cele mai ”regești”. Am dormit excelent în camera spațioasă după ce am testat wifi-ul și conexiunea cu ai mei, așa sunt eu, trebuie să împart fericirea în bucățele mici, frânte cu dor și zâmbete, precum anafura din mâinile părintelui meu. Wifi-ul a mers mai ales în holul hotelului, unde mi-a plăcut să împart spațiul, eu așezată în canapeaua confortabilă, ei de-a stânga și de-a dreapta, pe jos, cu cele două animale de companie ale hotelului: o pisică regesc de alintată și un câine cu ochi aproape la fel de negri ca ai tristeții.
Am trecut cu aceeași bună dispoziție peste micul dejun frugal, cafeaua turcească în ciuda renumelui său, în hotelurile unde am fost cazată semăna a ceai. Nu-i nimic, există și beneficii. Inima pompează adrenalină, inima recunoaște bucuria chiar și fără mirosul cafelei.
Am avut o jumătate de oră de recunoaștere a grădinilor hotelului și am coborât scările albe spre mica plajă privată a hotelului. Da, apa este incredibil de lină și norii dansează alb pe luciul ei. Miroase a vacanță, a poezie, a ceva ce nu pot să definesc, dar care mă va urmări mult timp după ce părăsim Kusadasi.

 

 

 

Se spune că după un vis frumos, trezirea este mereu grea. Așa am crezut când am părăsit hotelul Kismet. Ce altceva ar fi putut egala priveliștea bărcilor acostate la țărm și a norilor cufundați în mare? Am luat cu mine această stare în autocarul cu cincizeci și șase de povești călătoare, printre care și a mea. N-am spus nimănui totuși, poveștile călătoresc chiar și fără cuvinte. Ochii spun poezii, ochii cuceresc ziduri aparent de nepătruns.
Așa am simțit când am oprit la Efes, în fața cetății antice, despre care știam prea puține înainte. E soare, un soare din acela care se lasă cu insolație. Cât ne organizăm pentru cumpărarea biletelor, profit de moment și îmi cumpăr, de la tarabele din proximitate, o pălărie la fel de albastră precum dispoziția mea regească. Plata obiectivelor turistice se face în lire turcești, am aflat acest lucru încă de ieri. Ghidul nostru, Loredana se ocupă de bilete astfel încât intrăm cu sufletul ușor, atenți la pietrele care vorbesc.
Există mozaicuri cu vechime de 1500 de ani. Coloane înalte, străbătând parcă cerul, statuete ale victoriei și încununării cu lauri a olimpicilor, rămășițele templului zeiței Artemis, una din cele 7 minuni ale lumii antice, teatrul care se bucură de o acustică incredibilă (din păcate a fost greu accesibil și nu am putut testa acest aspect).

 

 

 

*Efes este un oraș antic (azi în ruină) pe coasta de vest a Asiei Mici, la sud de Izmir. A fost întemeiat în secolul XI î.Hr. de coloniști ionieni (greci), devenind în cursul timpului unul din cele mai dezvoltate centre religioase și comerciale. S-a aflat, rând pe rând, sub diferite ocupații străine. Templul zeiței Artemis din Efes, construit în secolul VI î.Hr., una din cele 7 minuni ale lumii antice, a fost incendiat în anul 356 î.Hr., de un cetățean din Efes cu numele de Herostrat, din dorința de a deveni celebru. Orașul a fost ocupat de romani în anul 133 d.Hr., devenind capitala provinciei romane Asia. A suferit pierderi însemnate la cutremurele de pământ din anii 358 și 365 d.Hr. În secolul VII d.Hr., Efesul a decăzut.

În Efes a activat o anumită perioadă apostolul Pavel, probabil și Ioan Evanghelistul. Conform tradiției creștine, în imediata apropiere a orașului ar fi fost îngropată Fecioara Maria (în capela Panaghia Kapoulou), iar în interiorul orașului, Luca Evanghelistul. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Efes)

Da, plec din orașul antic cu senzația că am intrat într-un film documentar și parcă nu aș vrea să ies prea curând. Din fericire, continuăm vizita la casa Maicii Domnului din Efes, un loc al liniștii. Intrăm în șir indian în această mică biserică închinată Maicii Domnului, îngenunchem în fața altarului și ieșim prin dreapta, spre a aprinde o lumânare și fiecare, cu gândurile sale, odihnindu-ne în dreptul izvorului Maicii, bem însetați și deși nu înșirăm bilețele pe peretele cu dorințe aflat spre ieșire în partea dreaptă, știu că am lăsat în genunchi o rugă pentru ai noștri, atât de departe și dragi, atât de iubiți și purtați în fiecare rugăciune.

 

Când ieși din casa Domnului te încearcă un sentiment de zădărnicie. Cu ce ai putea să umpli golul? Ce altceva ai putea pune în loc? Așa mă gândeam în dulcea epuizare de după cele două vizite. 

Se vede însă că arta poate multe. Ni se spune că urmează să vedem Atelierul de ceramică din Efes. Nu, un simplu enunț nu te poate duce cu gândul la ceea ce urmează să vezi. Nici în cele mai frumoase vise sau închipuiri nu puteam gândi că există un loc, în lumea asta, unde arta este combinația perfectă între vis, culoare, armonie, celest și tot ce nu pot exprima, din sărăcia cuvintelor scribului. Nu am avut voie să fotografiem decât a zecea parte din raiul de culori și combinații de obiecte personalizate și îmbrăcate în magia mâinilor artiștilor. Rămâne să vedeți cu ochii dumneavoastră cum arată poezia scrisă pe ceramică. Plec cu un singur obiect cumpărat, în mod simbolic, celui care îmi suportă tăcerile și râsetele, zi de zi.

   

  

 Acestea sunt mâinile care modelează și pictează. Restul rămâne dulcea închipuire a cititorului.

 

Plec năucă din Atelierul Art Ceramic din Efes. Îi spun lui Cristi, organizatorul de la centrul de pelerinaje, că îmi vine să mă ciupesc, să fiu sigură că nu visez. Urc în autocar, convinsă fiind că mi-am închis ziua cu cheia și din cutia unde mă aflu, sunt fericită cu mine însămi.

Dar Loredana ne duce spre o ultimă destinație: Basilica Sfântului Ioan Evanghelistul, locul unde se spune că ar fi fost înmormântat sfântul. Am tendința de a nu mai coborî din autocar și de a sări peste acest obiectiv. Suntem obosiți cu toții. Mă duc totuși în recunoaștere, și așa cum mă știu, nu rezist tentației de a arunca o privire pentru câteva lire, cincisprezece în plus, chiar nu mai contează.

Pe măsură ce avansez în Basilică, energia îmi revine și mă bucur de alegerea făcută. 

 Mă așez în cele din urmă pe o piatră, în preajma locului unde a fost descoperit mormântul sfântului și dau frâu liber lacrimilor. Am ajuns la capătul vizitelor pe ziua de azi, și toate cele văzute mi-au intrat definitiv în sertarele memoriei. Nu vreau să mai plec de aici. Între artă și pietre, între ziduri și maci, sângerând pe alocuri, sunt, din ce în ce mai mult, eu.

(va urma)

Ploaia roșie a Cappadociei - partea a II-a - Jurnal de călătorie

10 mai 2019

Suntem în Canakkale la hotelul Anzac, aflat în mijlocul piațetei. Primele raze ale dimineții străpung draperia, nu suficient de opacă. În patul meu de liliputan s-a dormit totuși destul de bine. Un cot a răsunat o singură dată de noptiera învecinată, dar oboseala are negreșit beneficii cosmice.
Micul dejun a fost destul de consistent și variat, încât să-mi treacă cârcoteala de peste noapte. O oră mai târziu ne aflăm cu toții în fața hotelului, pregătiți de primele explorări ale zilei. Suntem foarte aproape de faleză și de jur-împrejur, mici ambarcațiuni, colorează zarea.

Ne îndreptăm spre Calul troian, cel ”original”, folosit în filmul Troia (2004). Aflu cu surprindere că pe teritoriul Turciei sunt mai multe versiuni, care mai de care mai fățoase și pătrățoase ale Calului Troian antic. Dincolo de o versiune sau alta, aducerea aminte a unui dar gigantic, devenit ulterior uneltire și moarte, mă aruncă înapoi în pantofii lăsați la vama cu țara natală. Subminarea din interior, strategia perfidă dar inteligentă de atac, îmbrățișarea cu porțile larg deschise a unui bine aparent...dar să rămânem la Calul troian de lemn, frumosul obiectiv turistic și o fotografie de grup, printre stegulețele roșii, cu semiluni întoarse ale Turciei.

Avem timp de relaxare și de fotografii. Soare și mare, bucurie și ceva în plus. 
O oră mai târziu ne aliniem la schimbul valutar de pe colț, aproape de hotel. Dolari și euro la schimb pentru lire turcești. Un euro face azi 6,9 lire, un dolar - un pic mai mult de 6 lire.

Ne organizăm ulterior, ne strângem ciorchine, urcăm bagajele în autocar și părăsim Canakkale cu destinația finală a zilei: Kusadasi.

Câteva ore în autocar trec destul de repede, printre chicoteli, povești și muzică ambientală de calitate. Stau în spate, în penultimul rând, cu Lumi în dreapta mea, iar în stânga o am pe Cecilia.

Cecilia cu mâini magice și ochi imenși, albaștri. Cecilia, pictorița arhitect, Cecilia mea care ia durerea cu o atingere. Mâinile Ceciliei în părul meu, împletindu-l cu mișcări lejere, îmi aduc aminte de mama. Ce tânără e mama și părul meu negru și lung, negru și copil! Acum roșu în lumina halucinant de vie! Nu plâng, dar sângerez pe dinăuntru. Mă dor rădăcinile, mă dor deși n-am spus nimănui că sunt copacul atârnând de cerul tatei și continui să împing copilăria, ca o roată zimțată în carne.

Pe seară aflu că părintelui meu nu-i plac deloc măștile, nici măcar împletite într-un spic în jurul capului. Îl înțeleg, iubesc libertatea și vântul alintându-se în plete. Iubesc orice formă de alint.

Ajungem la Basilica Roșie, ghidul Loredana ne dă deja primele informații despre ceea ce urmează să vedem. Recunosc, îmi sună bine acest titlu, vizităm una dintre cele șapte Biserici ale Apocalipsei. E rost de fotografii, de grup și solo. Ne zgâim la zidurile ”apocaliptic” de înalte. Este o vreme excelentă pentru călătorie.

 

*Templul zeiței egiptene Isis și / sau Serapis, cunoscut astăzi drept „Basilica Roșie” (în turcă ¨Kızıl Avlu¨), situat la circa 1 km la sud de Acropole, a fost construit în secolul II d.Hr, în vremea lui Hadrian, din cărămidă roșie.  În anul 92 d.Hr., în acest templu a murit Sfântul Antipa, primul arhiepiscop al Pergamului, numit din porunca Sfântului Ioan, unul dintre cei 12 apostoli. El a căzut victimă a unei încleștări timpurii dintre adoratorii zeiței Serapis și primii creștini. Potrivit legendei, o mulțime furioasă l-a ars de viu pe Sfântul Antipa, înăuntrul unui taur în flăcări, reprezentându-l pe zeul taur Apis. 

În primul secol d.Hr., biserica creștină din Pergam, adăpostită în interiorul clădirii principale a Basilicii Roșii, a fost una dintre Cele Șapte Biserici descrise în Apocalipsa 2:12. Curtea interioară este în continuare susținută de către podul din Pergam, cel mai lung pod din antichitate, măsurând 193 m.

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Pergam)

Totul este bine încadrat în timp, de la vizite la fotografii și timp liber, Loredana are mână sigură de coordonator, fără să ne ia din bucuria explorării pe cont propriu.

Înviorați de la Basilica Roșie ne îndreptăm spre Kusadasi. Vom înnopta la hotel Kismet, dar mai e cale de mers. Autocarul ne odihnește temporar emoțiile, știe el de ce.

* Kusadasi, una din stațiunile de vacanță din Turcia, oferă un mediu excelent pentru o vacanță de neuitat. Situată pe coasta de vest a Turciei, la 90 km sud de Izmir, stațiunea Kusadasi, este renumită pentru unul dintre cele mai atractive orașe de pe malul marii Egee, deoarece este aproape de importante sit-uri istorice, inclusiv Efes, Didyma, Priene, Miletos, fiind ideal pentru turisti. (https://www.litoralulromanesc.ro/turcia/descriere_kusadasi.htm)

Este aproape noapte când ajungem la hotel, unul special din punct de vedere al locației, beneficiind de o priveliște de vis, dar și al oaspeților săi.

Kismet este frecventat de celebrități. Regina Angliei a fost aici, la fel și Regele Greciei, Regina Țărilor de Jos, Regele și Regina Suediei, Președintele Johnson, Președintele Carter, Șahul Iranului, Habsburgii Familiei imperiale austriece, mulți membri ai Familia Imperiului otoman, Joan Baez, președinții corporațiilor americane, doctorii celebri ai Clinicii Mayo, președintele Lech Walesa din Polonia și așa mai departe.

Fotografiile lor se află înrămate în holul primitor al hotelului. Profit de faptul că aștept cheia camerei și, desigur, fotografiez cu nesaț totul.

  

 

Luăm cina pe terasa hotelului Kismet, care are o priveliște de vis. Sunt convinsă că extazul de pe chipurile noastre avea mai puțină legătură cu mâncarea servită, cât cu frumoasa peninsulă care iese în marea Egee, ca o navă de croazieră.

 

Dar despre briza blândă a mării, palmierii mândri și parfumul incontestabil al florilor voi vorbi mâine. Azi încă mă bucur de seara magică, de primul contact direct cu marea, de plimbarea târzie pe faleză prin Kusadasi. Este 10 mai, Ziua Regalității, fostă zi națională a României timp de opt decenii, încă zi națională în sufletul meu. Mă gândesc la coincidențe. La hotelul Kismet, vizitat într-o zi a regalității. La cât de bine se îmbină toate, când te lași purtat de vânt și iubire.

(va urma)

Ploaia roșie a Cappadociei - partea I - Jurnal de călătorie

9 mai 2019

Trebuie să recunosc că am pornit în acest pelerinaj neașteptând prea multe. Mi-am interzis orice așteptare sau planificare, așa cum o fac în ultimii ani, pentru a evita dezamăgirile. Îmi plac surprizele, îmi plac din ce în ce mai mult lucrurile neplanificate. Nu am avut răgazul să mă gândesc, în graba sarcinilor cotidiene, abia am avut timp să strecor strictul necesar în bagaj. Este joi și nu reușesc să-mi aduc aminte cum e afară. E încă noapte. Nu am reușit să dorm mai mult de două ore și nici acelea legate. Ca întotdeauna când plec în călătorie, mă bântuie ideea că nu aud ceasul, ritmul meu interior este demult dereglat, nu face casă bună cu trupul în care locuiesc.

Vom fi cincizeci și șase de povești călătoare, autocarul pleacă de la biserica Eroilor din Buzău cu mare parte din echipaj în vervă, ne cunoaștem deja de mulți ani, unii mai bine alții mai puțin, dar ne leagă aceeași bucurie și nerăbdare. Suntem copii indiferent de vârstă, suntem ai cuiva care ne cunoaște mai bine interiorul decât măștile pe care le purtăm zi de zi prin lume. În mijlocul nostru este un copil, singurul din acest pelerinaj, un copil de vârsta fiicei mele, cu ochi prea negri și surâs de înger. Inevitabil mi se pune un nod în gât, și dorul mă taie încet cu lama, înainte să fi plecat. Alung gândurile cu aceeași seninătate cu care reușesc să pictez un tablou după ce am ordonat metodic tabele și situații în excel timp de opt ore pe zi.

Muzica mă ajută. Îmi scot căștile, le introduc cu grijă în telefon, le setez pe un sunet suportabil pentru ora 5 a dimineții. Am cafeaua cu mine, iau doar câte o gură, când și când. Așa am mai mult timp pentru lucrurile și oamenii care nu sunt niciodată de ajuns. ”Never enough”, așa spune cântecul Lorenei Allred și o cred. Parcă din ce în ce mai mult. 

Am ceva timp să-mi verific mesageria. Vom ieși din țară prin vama din Giurgiu. Am preluat ultimele povești călătoare din București, printre care și ghidul nostru, Loredana. O privesc și-mi place din start ce văd, este o nonconformistă. Zâmbesc, va fi bine. 

Prima oprire este la Moscheea Selimiye din Edirne. Aflu că este perioada Ramadanului pentru islamici, luna cea mai sfântă pentru ei. Este prima dată când iau pulsul unei moschei. În curte este o construcție circulară de piatră pentru purificare de tipul unei fântâni, având de jur-împrejur mici pompe de apă pentru spălarea mâinilor, a feței și picioarelor înainte de rugăciune, conform tradiției. 

Ne descălțăm la intrare, înăuntru este o mochetă roșie în care mă afund. Cer, conform indicațiilor ghidului, o eșarfă, mi se dă una albastră. Nu m-am înțeles niciodată bine cu broboadele, dar asta e altă poveste, așa că o arunc neglijent pe cap, în timp ce analizez fiecare spațiu. 

Mă opresc asupra mozaicurilor colorate de pe pereți, asupra arcadelor impunătoare, trag cu ochiul la spațiul privat de rugăciune al femeilor și dau zoom pe telefon să fotografiez câțiva bărbați îngenunchiați în celălalt capăt al moscheii. Mă surprinde modul lor de așezare, fiecare în colțul lui, aproape singuratic, nespecific ortodocșilor, aflați parcă mereu în comuniune, unul cu celălalt.

Nu spun nimic. Privesc doar. Mi se face dor de casă. Adidașii comozi mă așteaptă aliniați la ieșirea din moschee, în timp ce cu ochii la turnurile înalte, despre care aflu mai târziu că se numesc minarete, încerc să străpung zarea. Undeva, acolo, se află Dumnezeu. Al meu, al lor, al tuturor. Undeva, între micile gesturi de apropiere, purificare sau regăsire, se află Cel fără început și sfârșit. Avem nevoie de minarete sau turnuri înalte să ne simțim mai aproape de El? Sau însuși Dumnezeu ne locuiește în intimitatea gândurilor, printre ploi de maci?

Seara ne găsește traversând strâmtoarea Dardanele spre Canakkale, unde vom înnopta la hotel Anzac, aflat chiar în centrul orașului, într-o piațetă fermecătoare. 

Este o seară frumoasă de mai, mă aflu pe feribot, cu oboseala dulce a primei zile petrecute într-un autocar cu cincizeci și șase de povești călătoare.

Ajungem epuizați la hotelul cu camere mici, ca pentru liliputani, cum îmi place să glumesc cu colega mea de cameră. Ea este Lumi, lumina care mă ține pe linia de plutire în ceea ce privește organizarea și răspunsul punctual la apel, fie el de trezire sau masă. Aflu curând că la 1,73 metri ai mei, înălțimea tinde să fie mai degrabă un dezavantaj. Dar până să ajung în orașul subteran, mai este cale de câteva zile, încărcate de explorări și emoții.

*Orașul Canakkale a împrumutat numele strâmtorii Canakkale, ale cărei maluri se întind atât în Europa cât și Asia, legând Marea Marmara de Marea Egee. Numele bizantin pentru Canakkale a fost Dardanellia, de unde a derivat și numele Dardanele. Canakkale a fost o fortăreață otomană, numită Kale-i Sultaniye sau Sultaniye kalesi (Fortăreața Sultanului). Mai târziu a devenit cunoscută pentru ceramica sa, de aici și denumirea de mai tarziu, Canak kalesi “cetatea oala” sau Canakkale. Provincia Canakkale are o lungime de 60 km (38 de mile) de stramtoare, bine cunoscuta ca fiind Stramtoarea Dardanele. (http://www.anzachotels.com/ro/canakkale.htm)

(va urma)

În Revista Algoritm literar, an X, nr. 1-2 / 2019

Fado

Secundele se scurg pe degetele
iubitei cu mâini de acuarelă
și gură de poem
sărut vidul și devine acord de fado
O gente da mihna terra pe străzile Lisabonei
cu sens unic
umbra ploii lipindu-se de pașii mei
felinare roșii plâng pe alei
E mai și niciodată de ajuns
femeia își plimbă durerea de pe un umăr pe altul
Deschide umbrela
să-ți prinzi umbra
înainte să-ți dau drumul încet pe râul Tejo
deșirând mătănii de hârtie
în numele celor niciodată de ajuns.

Terapia ploii de chihlimbar, apariție editorială

Într-o săptămână atât de încărcată de semnificații - Săptămâna Pătimirilor, a apărut volumul de poeme: Terapia ploii de chihlimbar, de Mihaela Roxana Boboc, Editura Clubul Mitteleuropa, Oravița 2019, volum premiat la Festivalul Național de Literatură „Mihai Eminescu la Oravița”, ediția XXX, 2018, cu o prefață semnată de regretatul scriitor Marin Ifrim și postfață sub semnătura criticului Petre Isachi, editată cu sprijinul Centrului Cultural Complexul Muzeal „Teatrul Vechi Mihai Eminescu” - Oravița.

Foto copertă: acuarelă @ Mihaela Roxana Boboc

Ziua Învierii

"Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvântează moștenirea Ta, biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește, și cu crucea Ta păzește pe poporul Tău"

Este Vineri din Săptămâna Luminată. La umbra crucii Tale, apoi în lumina Învierii Tale, Hristoase, ne-am bucurat întru Tine. Pentru ca apoi să ne urâm iar unul pe altul, să ne învrăjbim ridicându-ne pe piedestaluri de lut. Eu, ba eu, mai sus, mai bun, mai înțelept, mai cunoscut, mai...

Poezia nu se construiește pe deșertăciune, se pot împleti versuri din ură, versuri din batjocură, versuri din necredință, dar Poezia, singura care ajunge dincolo, este iubire. Este suferință. Este sacrificiu. Credință. Lumină din lumină!

Am primit moștenire de la străbunii noștri odată cu tradițiile, jertfa. Odată cu bucuria, plânsul. Odată cu Învierea, răstignirea. Răstignirea pentru lume, pentru tot ce este artificial și infiltrat în seva plină de viață. Viața începe acolo unde sângele curge șuvoi. La picioarele Crucii. Este o asumare, dincolo de tangibil. Este despre a fi demn fără a damna, despre a fi drept fără a cere dreptate. Hristos n-a cerut nimic al Său, doar iertarea pentru Cei mulți care nu știu ce fac.

Dar câți știm? Eram deunăzi într-un autobuz plin ochi, în mijlocul unei vijelii cu piatră. Oamenii cereau îndurare. Crucile lungi, de la frunte la brâu, pe de o parte și natura dezlănțuită, pe de altă parte. Suntem infimi. Fărâme de memorie, fărâme de timp. ”Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu s-a mai cunoscut încă locul lui”.

”Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?”

Am intrat în luna mai. Lună de floare, lună de lumină. Luna mea și a fiicei mele. Luna Anyei din poezia mea. Femeia care așteaptă iubind și iubește curcubeul odată cu ploaia sărată, norii cu chip de înger și fața copilei întoarsă către răsărit. Locul în care veșnicește încă icoana cu smalțul sărit dar ochiul sfânt al Maicii. Cea care ține prunc în brațe, prunc în lume. Vocea bunicului meu cântându-i Maicii lui Dumnezeu la ceas de seară. Inima copilăriei, o vecernie nescrisă dar trăită. Evanghelia în mijlocul nostru. Sărutul Crucii.