Ennio Morricone se aude din celălalt capăt al camerei
ochii mă trădează și curg în acuarele
sunt aceeași femeie care te iubește
aceeași care te îngroapă printre hârtii
și dezgroapă obsesiv fărâmele de pâine pe care
mi le arunci precum o azimă în gura poeziei
aceeași care învață să-și ia rămas bun
în zori
când frigul pătrunde în oase
și răsăritul se lasă așteptat în altarul de unde culeg vise
le pun pe frânghii
vântul bate prin ele și lumina se frânge tăcut
aș putea rămâne aici
să privesc cerul cum se crapă de ziuă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu