Bulgăre de sare

Anya, nu știu cum să-l aduc înapoi,
de când umblă fără umbră
se apropie răscrucea dintre ani
m-am învelit în paltonul negru
și aștept.
Nu ninge. Mi-ar fi mai ușor să privesc departe
și zarea să-mi plângă alb
totul e încremenit, Anya,
până și păsările par statui pe ramuri
îl aștept pe tata
să îmi amestece culorile
pământul să fie translucid
precum frica de a pierde iubirea
și cerul, o pojghiță subțire de fericire,
apoi un legământ rupt,
iadul rece,
sticlind cu ochi de cărbune,
anatomia bolnavă a iubirii.
Ascultă!
Pojghița de fericire a crăpat și mii de îngeri au căzut
în pământul ca o frică translucidă
dar eu aștept, Anya, și timpul îmi sărută buzele
cum odată tu.
Se scrie mult, Anya, se scrie păgân
despre lucruri sfinte,
iubirea nu se întinde pe pâinea poeziei
este bulgăre de sare presărat pe rană,
târziu pentru noi,
atingem visul și el se sparge în mii de bucăți,
în ochii celor care umblă fără umbră.
L-am văzut 
luminând candela ca o gutuie
drumul urca spre casa de lut 
cu ferestre pitite după mesteceni, 
lumea se făcea tot mai mică
în ochii de copil, felinare,
Anya, ninge cu bulgări de sare, 
și trupul nopții se subțiază 
alb peste copilărie. 

Închis pentru Inventar

Este vremea bilanțului, Anya. Cine a pierdut și de ce,
cine a coborât steagul alb în bernă
și dacă a contat. Este final de an și sufletele au intrat în inventar
Anya, iubirea este un fluture multicolor
pe orice parte l-ai întoarce te va contamina,
te va murdări de iluzii până va încăpea într-o cutie cu rugăciuni
un mic insectar,
iubiri prinse în boldul timpului,
aripi amputate de îndrăzneala zborului,
cine a furat zilei mai multe lacrimi
cine spune noapte bună și lasă iubirea cu spatele descoperit
Să nu crezi, Anya, că Dumnezeu stă în cârca noastră cu felinarul aprins,
El nu aprinde lumina celor care închid ușa pe dinăuntru
Iisus bate în fereastra înzăpezită și tace
tace pentru că iubește 
și iubirea este uneori cel mai tăcut tovarăș -
își unește palmele într-o rugă simplă
cu tot ce i-a rămas.
Anya, am tăiat cuvintele, 
și tot cresc în mine
am tăiat nopțile și ele se întorc,
fluturi bezmetici,
de acum las poemele să umble libere prin mine,
las culorile deschise,
până voi picta în versuri cerul,
cine a îndrăznit, Anya, a câștigat 
și sufletele din vitrina închisă pe dinăuntru
știu,
dar nu pot plânge.
El tace iubind și bate la fereastră până ninge.

E miezul nopții, Adame!

E miezul nopții, Adame. Prima noapte cu cerurile deschise. Noaptea cusută cu fire de lumină, invizibile tresăriri ale cuvintelor. 
Timpul ține pe loc bulgărele clipei. Cine vrea să trăiască o veșnicie? Cine vrea să rupă aceste legături nescrise, cine să spună povești de Crăciun copilului care se minte că e sătul? 
Nu am găsit cadouri sub brad, două mărgele sclipeau în întuneric, îmbrăcând absența în poleială. Tu taci, dureros și rece sub pământul acoperit cu zăpadă. Taci odată cu muntele răsturnat în micul Teleajen. 
Ați tăcut cu toții, vii și morți. V-ați strâns lângă brad laolaltă, în murmur de colinde. Să se nască acum, să vedem cerul deșertându-se în lut! Să vedem inima bătând în piept de om, să o atingem. Cristalul din piept se aprinde ca un glob pictat de mâinile unui înger. Să fie lumină! Să aprindem o stea, să luăm cu noi o pâlpâire prin beznă. Așa rupeam fragmente din stea și tot flămânzi și goi eram.
În mijlocul vieții veneam cu moartea pe umăr și la Dumnezeu priveam noi, Adami de-o zi.
Iarna, această punte peste lumi, o vindecare și un strigăt, din iad spre Rai, din palmele însetate.
Aici și acum, iubirea îmbracă pielea unui copil și ochii Lui, ochii noștri îmbracă zarea în nuanțe de foc. Poate este de ajuns să purtăm fularul la gât și în ghetuțele copilăriei să alergăm un ceas. Și bulgărele țintuit de timp se va rostogoli printre brazi și pietre, la picioarele lui Emanuel.
Învăț să patinez pe gheața aceasta dură. Chiar dacă mă împiedic, mă ridic, cu genunchii zdreliți de iubire și te chem. Vii cu mine să facem oameni de nea? Vor fi mai albi ca lumina din care te-am născut. Vom născoci povești de ghimbir și vise din vată de zahăr. Și lumea va părea o clipă veșnicia din care am fost luați.

Globuri de Crăciun pictate manual

Un cadou de Crăciun pentru cei dragi, o amintire de neșters peste timp.
Lucrate la comandă, globurile împletesc viziunea artistului cu dorințele celor cărora li se adresează. 

© Mihaela Roxana Boboc

Și voi zice sufletului meu...

Și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru multi ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. 
Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12,16-21)


Știu cine ești. Știu cine sunt când îmi ești. Ai auzit de multe ori acest vaiet lăuntric. Un vaiet sec, fără strigăt. Ochii, doar ochii plâng chiar și atunci când râd. Ce nevoie avem noi de ea? La ce ne trebuiesc versurile ei interiorizate până în esența unei spovedanii?
Lumea este o pată de culoare. Se strigă mult, se licitează, se luptă pentru recunoașterea unui eu al poeziei. Un eu al prozei. Un eu al picturii. Un eu al nu știu cui. Ficțiuni în realitatea gri a non-esenței. Insigne în piepturile brave ale luptătorilor. Diplome onorifice. Onoruri, avem nevoie de onoruri! De glorie, de cântece, de stele aurii pe cerul înnegrit de gloanțe. 
De mese pline în mijlocul flămânzilor. De copii geniali în mijlocul celor care nu-și știu nici măcar numele. Suntem temerari. Învingători. Lumea este a noastră, nu a lor. Am cucerit-o folosind toate armele. Pentru că merităm un loc la masa succesului. Un loc la masa științelor. Un loc la masa artelor. Un loc la masa poeziei. Un loc în pământul fertil al morților. 
Îngropați de vii în propriile negocieri cu timpul care nu mai are răbdare. Timpul, care sugrumă voința, timpul care dezgroapă oasele lor întru Înviere. Știu cine ești. Știu cine sunt, chiar și când nu-mi ești.
Și pentru că am aflat, voi trăi! Și voi spune sufletului meu să se oprească o clipă. Să simtă iarna alunecând prin pleoape, să rupă bulgăre după bulgăre din trupul ei. Și tu, care cunoști tăcerea mielului dus spre junghiere, vei iubi mai mult lumina din locul Golgotei, o vei iubi anonim.
Timpul este copilul blând al ieslei cuibărite în răsuflarea animalelor. Și viața, acel truc magic scos din pălăria cerului, acel freamăt matern și peste toate, Emanuel. Cel mai presus de mine și din mine rupt.
Ochii mei spre cer și liniștea Ta îmi va fi!

Fulgi împachetați în staniol

Iubirea rămâne cutia cu
fulgi grei împachetați în staniol
să nu uiți,
sub sânul drept crește o durere
hrănită din zahărul meu
iubire, dulce otravă a soarelui de decembrie,
secundele mint că rămân pe cer
fulgi înainte să îmi atingă pielea și să mă transform în zăpadă
voi ninge, iubite,
vei ninge și odată cu noi
ochii cerului plâng alb.

Iubirea din cutia cu nasturi desperecheați
a bunicii
mărgelele albastre și zilele cuminți
îndoite la colțuri
pălăria mirosind a naftalină
a dragoste și oameni,
a mere coapte și brazi,
Undeva, în tihna copilăriei,
fulgii împachetați în staniol,
odată cu mărunțișurile zilei,
ning pe obrazul meu.

Atinge zăpada pe umeri, iubite,
azi doare mai puțin,
tristețea s-a îmbrăcat în alb
și a nins cu flori de mai.