Și vântul să șoptească în cer

de la naștere nu ne mai aparținem
punem cărămizi peste soare,
plămădim cuvinte
din lut subțire
până îmi strâng visul în brațe -
tu râzi
neștiind cum ascund în tine
comori
târziu să le descopăr, aproape sfinte;
în dorul rarefiat
timpul e trandafirul galben
prins în poem -
se înalță pe vârfuri
să prindă zmeie stejarului
și vântul să șoptească în cer:
există fericire dincolo
când inima e luntrea
traversând Veneția malurilor rupte,
doar un pod ne desparte
și bucuria va merge cu tălpile goale prin noi.

Cuvinte

Cuvintele lovesc apa

cristalul lor intră în mine

cu brațe de zeiță hindusă

apuc să scriu despre

dragostea dintre atom și moleculă

ca și cum ar mai conta

să-mi înșir mătăniile

pe glezna trădării tale.

*

Începe o noapte lungă

fără vise

sistolă frântă

inima mea

joacă într-un film prost

e de înțeles

leșurile s-au înmulțit la marginea poeziei

le sticlesc ochii și vorbesc despre abandon

despre prima dimineață răsărind din câmpuri de ceață

când cuvântul i-a chemat pe nume

și i-a scos din starea de zid

(acum scriu despre viață

cu siguranța celui care a ieșit din convoi).

*

Dragul meu

cât de feminine și abrupte ți-or părea versurile

acestea

și câte rânduri am alungat din mine

înainte să te trimit la naiba

să-ți culegi singur zâmbete

din trupurile autostopiștilor

de pe margine

(ei nu înțeleg nimic despre nimic

așteaptă doar o frântură de bunătate

care nu mai vine).

*

Cuvintele se transformă în bulgări

le dau drumul

o avalanșă de emoție

și nimic din extazul programat anume

să dea iubirii cele cinci stele

nemeritate

(până la urmă

căderea e iminentă

și nicio plasă de siguranță).

*

Râzi

dragul meu

cuvintele devin cristale

ce rămâne nespus încape în acest poem răsturnat

din care scot ferestre

un peisaj iernatic se cuibărește în gol

în ruine stă o cazemată și copilăria mă strigă

în zadar

(ți-am spus?

copiii mei nu se bucură de iarnă

caută doar o casă

să-și ascundă gândurile).

Foto: Ana Maria Bentea