Fata morgana

ai dreptate
toamna aceasta blândă nu seamănă cu nimic
nici cu mâinile mamei asprite de vreme
deși le strâng la piept
în poeme
vocea ta sună cu ecou
pe acorduri beethoveniene
te iubesc te iubesc te iubesc
până uit că
nu pot să respir nopțile
și te îmbrac ca pe o cămașă de noapte
nu mi-e bine
îți strig
și durerea devine același trup cu dimineața
sărutând tâmplele cuvintelor
ți-am fost o umbră
și m-am întins peste șovăieli
ca o fata morgana
alchimistul și-a scos creioanele din sân
și scrie pe obrajii mei
între secunde e mereu un Dumnezeu care absoarbe timpul ca o sugativă
peste uitare.

Să-l întorci în dimineața cu dragoste

Doar fereastra înghețată îmi cunoaște taina

așa cum stau cu buzele alipite de geam

și mă rog încet

să mă gâdile în talpă firul de iarbă

alergând spre tine

mi-e de ajuns să-mi fii umbră

când singura suflare vine din spicul de grâu

și visul din vis se sparge monoton ca un balon de săpun

acum suntem față în față

privești la mine ca la un poem de marginile căruia apuci încet

să-l întorci în dimineața cu dragoste

îmi săruți ochii și pui un scut

între toate formele sub care m-ai modelat în cuvânt

mă chemi în lanul scuturându-se a vânt și uimire

aproape îți simt gustul iscat ca o furtună

pe chipul tău e vară de mă topesc în frunza melcului

nu știu cum

trandafirul roșu îmi crește în palmă

suspinând.