primul gând și soarele portughez prins
în starea mea de saudade
Mariza cântă despre oamenii pământului ei
eu nu spun nimic
ascult doar bătăile inimii ca un intermezzo al visului
e iarnă corbi poposesc în spațiul meu alb-negru
brațul tău e luntrea cu care trec dincolo
culori curg peste trupul meu
mă învelesc în noi când
oase dor în strânsoarea timpului
și mă trezesc cu o luciditate răstignită pe propria neputință
cuvântul devine mesajul ascuns în sticlă
cineva îl va deschide cândva
se va gândi la femeia cu nopți inegale
ca la o cascadă în mijlocul deșertului
mâine e locul pe care nu-l simți
se strecoară din tine
în ochiul verde-smarald au desenat un zid
clipa alunecă într-un tablou suprarealist
pe genunchii zdreliți ai iubirii
spune-mi pe nume
chiar dacă nu cunoști piroanele care mă țintuiesc
e o noapte ca oricare alta
copacii dorm cu rădăcinile întoarse
vocea dinlăuntru se aude precum o chitară dezacordată
un deget pe rană
și pasărea cântă în ceasul oval
până când iluziile își fac cuib
straniu anotimp
să fredonezi lunatic
ai fi putut să ceri măcar o vâslă.
