Cronică la cartea "Vers și culoare", Mihaela R. Boboc, Ed. Grinta, 2010 de Melania Cuc

Vers si culoare, autor Mihaela Roxana Boboc

O carte care trebuia să existe

Cu o copertă realizată de Alice Drogoreanu, care sugerează perfect conţinutul cărţii, la Editura Grinta din Cluj Napoca a apărut în 2010, placheta de poeme semnete de Mihaela Roxana Boboc.

,,Vers şi culoare,,- iată o simbioză cât de poate de fericită pentru un volum de debut, o carte ce porneşte spre inima cititorilor sub semnul unui premiu naţional.

Manuscrisul cărţii de faţă a întrunit sufragiile membrilor juriului Concursului de Poezie de la Sighetul Marmaţiei din 2009.

Autoarea s-a născut la 19 mai 1982, la Buzău. Este absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative din cadrul Universităţii Dunărea de Jos Galaţi, Masterat în management, şi a Şcolii Populare de Arte Galaţi – secţia pictură.  A publicat versuri în Opinia, Vitralii, Porto Franco, Antares şi Marmaţia literară.

A obţinut Marele premiu al Concursului Naţional de poezie „Titel Constantinescu” – Râmnicu Sărat, 2009, alături de premiul revistei Antares din Galaţi, Premiul pentru manuscris în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, 2009 şi premiul bibliotecii judetene Ion Heliade Rădulescu la Concursul Naţional de Literatură Moştenirea Văcăreştilor, ediţia a XVI-a, 2009.

Aşadar, nu este o prezenţă care a trecut neobservată de critica de gen şi mai ales de iubitorii de poezie bună.

Mihaela Roxana Boboc scrie modern, cu siguranţa celui care ştie să iubească dar şi să mânuiască cuvintele.

Deşi cartea de faţă se doreşte a fi  ,,  In memoriam,, dedicată  tatăl său,  subiectele care alcătuiesc ca un puzzle uriaş, paginile de carte, sunt universale, se potrivesc sufletului fiecăruia dintre noi.

Copilăria, ca punct de pornire a înălţării prin sintagme,  transcede prin forme de stil personale, sugestiv dar şi acut, cu lonje ce ţin de un poet cu experienţă şi nu de o începătoare.

Mihaela Roxana Boboc are deja un stil, deşi cartea aceasta nu a fost scrisă dintruna, se vede clar că fiecare poem  deţine afinităţi ale unui moment, ale unui timp şi spaţiu ce se doreşte a rămâne, prin arta scrisului, veşnic.

Uneori aproape tăioasă în vers, autoarea nu se sfieşte să se exprime, a depăşit deja faza în care poetul aflat în faţa foii albe şi a unui creion, se mai întreabă: ,,Ce va spune lumea?,,

,,Vers şi culoare,, este o carte care nu putea lipsi din raftul de bibliotecă, este un eşantion de viaţă ridicată la rang de artă şi aici, cele două  pasiuni ale autoarei,/scrisul şi pictura,/par a face casă bună.

  Între copilul care a fost odată, şi copilul- fiul pe care îl ţine în braţe, autoarea cărţii caută şi găseşte punţi de legătură, afinităţi dar şi praguri peste care, pentru a trece, tu, cititor, trebuie să revii adesea pe text, să-i înţelegi ,,motorul,, - acel ceva care o mână în numele Poeziei, o îndeamnă să scrie

Mihaela Roxana Boboc este un poet autentic, deşi mici influenţe stilistice, în moda de azi, transpar ca printr-o sugativă subţire.  Sunt poeme ,,lucrate,, cu mintea şi cu sufletul, dar mai ales cu harul, iar până la punctul de a deveni inconfundabile, a o reprezenta întocmai pe autoare nu mai este decât o linie foarte, foarte subţire. Spontaneitatea şi darul primit de la stele sunt certitudinea că Mihaela Roxana Boboc este o poetă care îşi are deja locul ei în pleiada stelelor liricii feminine de azi.

Felicitări şi aşteptam cu drag cartea următoare.

Melania Cuc

Cronică la cartea "Vers și culoare", Mihaela R. Boboc, Ed. Grinta, 2010 de Tudor Cicu

Rugându-se din biserica sufletului direct în mâna lui Dumnezeu

                                                                                                                       

 

     Susţinută prin trăiri lăuntrice şi în osmoză direct cu sufletul, poezia Mihaelei Roxana Boboc din „Vers şi culoare”, Ed. Grinta, 2010, este prima treaptă a unei tinere poete postmoderniste atente la dimensiunea poetică a textelor cât şi la încărcătura afectivă a spiritului. „Probabil voi scormoni după omul frumos şi-n piatră, căutând izvorul creator de rădăcini în lutul umanităţii, de la origini” – e mesajul pe care ni-l transmite tânăra poetă în cuvântul de înaintare la carte. 
  Cartea de poezie, structurată în trei părţi: Întoarcerea la copilărie; Pastelurile unui artist şi Poeme pentru suflet, e cartea de debut a autoarei născută la Buzău , mai 1982. Poezia Mihaelei Roxana Boboc, căutându-se pe sine, se adresează şi cititorului; de cele mai multe ori monologhează interior cu eul său şi poeta oscilează între a fi un lucid visător sau un hedonist aşezat în expectativă, dar fără îndoială un bun cunoscător al sufletelor celor din jur: „Miroase a fotografii vechi în cutia cu amintiri:/mama mireasă, tata încă-n viaţă/bunicul tânăr, unchii mei feciori…/Părul negru al mamei mele, stând pe treptele/înalte ca la starea civilă,/zâmbind tatei cu ochi amorezaţi./Tata militar, cocoţat în cioturi de copac/străjer peste timp, mai înalt decât era;/bunicul pe bicicletă în anii de glorie/al tinereţii îndepărtate/Nunţile unchilor mei, albul rochiilor de mireasă/eu pierzându-mă în romantismul poveştilor de-amor” (Mirosul vremurilor de odinioară). 
      Şi atunci când neliniştile şi greutăţile o strâng în carapace, poeta preferă să se ocupe de latura luminoasă a vieţii: „Sufletul nu-l pot descrie/îl vei găsi pictat/în apusul de soare/în corăbii tăcute/printre petale de raze/în nudul ploii/printre picături…” (Autoportret). Sigur, ne punem şi întrebarea firească: ce oferă poezia Mihaelei Roxana Boboc cititorului său? Tandreţe, gingăşie, modestie, pudoare? Câte ceva despre neputinţa în faţa destinului şi vămii timpului – răspundem noi. Cu alte cuvinte: măsura dreptei, a judecării lumii – „lumea pierdută prin ochi de copil” – cum se şi destăinuieşte într-un vers. Mihaela Roxana Boboc îşi trăieşte adolescenţa şi trecerea în poezie printr-un evantai de stări comune unui personaj însemnat a fi romantic.: entuziasm alături de decepţie, iubire alături de neîmpliniri şi tristeţi ale zilei, ascensiune patetică spre ideal.         
      Inima îşi are raţiunile ei şi implică acum, pe de o parte, lecturile de până acum, pe de altă parte, cuprinde tot atâtea gânduri răzleţe (din unele desprinderi postmoderniste) în deplină respiraţie romantică şi cu aspiraţia poeziei actuale a tinerelor condeie. Pendulând între real şi imaginar, între magic şi prozaic, particularitatea poeziei tinerei autoare, constituie obsesia desprinderii din această primă formă lirico-romanţioasă îmbrăţişată la început de drum şi simbolistica versului cu semnificaţii multiple: „ Odată cu prima schiţă/s-a îmbrăcat cerneala în culoare/condeiul în artă şi de-atunci/cuvintele, în straie de pastel,/călătoresc prin gări noaptea -/fugind după trenuri” (Cerneală şi culoare). Pentru tânăra poetă totul curge în tot, visele i se ţes într-un portret, emoţiile se ascund într-o „găoace de nisip,/pe un ţărm de mare”, copacii cresc nocturn pe pereţi, ochii i se confundă cu cerul în care se scaldă îngerul, pe Dumnezeu l-a luat în mâini zidind cu el inima… La urma urmelor, poeta înoată prin lume ca printr-un flux şi reflux făcut din răsfrângeri ale luminii. E (dacă vreţi), jocul ei poetic numit întoarcerea în copilărie. 
      Avem încredere în ascensiunea viitoare a poetei după o limpezire a primei etape nostalgice; pentru că dorinţa ei este „streaşina iubirii/în ochiul lui Dumnezeu”, galaxia visului său, o cale de încredere unde „caută lumina cu braţele întinse”, nu neguţătorul de iluzii postat la fereastra deschisă spre lume. Lumea spre care a pus scara sufletului şi urcă spre poezie şi Dumnezeu, e chiar credinţa ei: „Omul frumos nu construieşte palate,/zideşte suflete/cheamă îngerul din om şi alungă demonul./Are doar regretul de a nu fi cunoscut/mai mulţi îngeri…” (Omul frumos). Cu alte cuvinte, omul frumos construieşte biserici în mâinile lui Dumnezeu. De aici poezia tinerei autoare, poate intra într-o altă matcă a rostirii, versurile sale ca „fiicele soarelui” va ieşi „din lanuri de grâu dansând”. Dacă va depăşi şi această zare a poeziei, merită să aşteptăm.  

Tudor Cicu

Emoție de Toamnă

 Vârf de toamnă

Dă drumul frunzelor,
toamnă străină
ascunzi în sân culorile
în pielea ta încape tot ruginiul
din inima mea
strivești sub coate aburul brumei
sidefie zarea
se diluează-n lumină
și e atât pustiu.

din lut se ridic-un cărbune
schițează singur
un vârf de toamnă
cheamă culorile din asfințit
umbre se-ntind de-a curmezișul
te văd ieșind din luminiș
un coș de nuiele ți-atârnă de brațul stâng
miros de mere domnești și nuci verzi
porți pe chip nostalgic
un colț de toamnă
și scrii pe pământ absent
de cealaltă parte treptele
se-acoperă de frunze
mai rămâi...