Adevărat a înviat!

Fiecare duce cu sine o suferință, despre care cei din jur nu știu nimic. O durere la fel de vie precum dimineața care se rostogolește flămândă. Fiecare se regăsește, așa cum poate și știe, în cineva. Iar când acel cineva devine călău în loc de far, lumina se stinge în corabie. De cele mai multe ori, permanent. Dacă ești suficient de puternic, lumina se mută întocmai unui licurici, abandonând lacrimă și gând, la picioarele Crucii. Singura care stă de strajă când steagul coboară visele în bernă.
Hristos a înviat, îmi strigă dimineața! Adevărat a înviat, îi răspund pentru ultima oară, înainte să-mi mut lumina și culorile pe marginea altui râu. Nicio poezie nu s-a scris aici, niciun vers nu a străbătut zarea. Nu știu dacă va curge dor în acest exil auto-impus. Până la urmă, totul a rămas o constantă, o rană care nu se închide dar nici nu putrezește. Unii o numesc poezie. Eu n-o numesc nicicum. Tot ce am scris până acum n-a contat. E prea multă gălăgie în jur, îngerul care tulbura apa nu a mai coborât. Oamenii vin și pleacă, vin și cer, primesc și se duc, cu inima goală, așa cum au venit.
Mâinile acestea aspre de dor nu mângâie. Degetele se pietrifică, inima femeii nu cunoaște întoarcere. Nu, Penelopa nu țese de dor, țese pentru că așa simte durerea vie în palmă și doare mai puțin, zi de zi mai puțin. Putea fi orice altceva, puteam picta, scrie, autoflagela până la epuizare.
Nebunia se instalează în momentele de repaos. Cât timp ești în mișcare, lumea devine un punct fix. Fix în momentele de echilibru, ceva se întâmplă și lumea se mişcă din nou în carusel, copilăria se dă de-a dura pe podeaua trosnind a abandon.
N-a mai rămas nimic de împărtășit. Copila cu ochi negri a plecat zâmbind. Am rămas neclintită deși era bine să o urmez. A știut mereu să se strecoare printre povești.
Mâine o să-ți aduc aminte de cetatea de bumbac. De macii sângerii și de ceva doar al meu, care nu poate fi înstrăinat.
Odihnește-te, aici, lângă râu, pânza se pictează singură.

Ploaia roșie a Cappadociei - partea a III-a - Jurnal de călătorie

11 mai 2019

Dimineața zilei de 11 mai mă găsește cu o dispoziție dintre cele mai ”regești”. Am dormit excelent în camera spațioasă după ce am testat wifi-ul și conexiunea cu ai mei, așa sunt eu, trebuie să împart fericirea în bucățele mici, frânte cu dor și zâmbete, precum anafura din mâinile părintelui meu. Wifi-ul a mers mai ales în holul hotelului, unde mi-a plăcut să împart spațiul, eu așezată în canapeaua confortabilă, ei de-a stânga și de-a dreapta, pe jos, cu cele două animale de companie ale hotelului: o pisică regesc de alintată și un câine cu ochi aproape la fel de negri ca ai tristeții.
Am trecut cu aceeași bună dispoziție peste micul dejun frugal, cafeaua turcească în ciuda renumelui său, în hotelurile unde am fost cazată semăna a ceai. Nu-i nimic, există și beneficii. Inima pompează adrenalină, inima recunoaște bucuria chiar și fără mirosul cafelei.
Am avut o jumătate de oră de recunoaștere a grădinilor hotelului și am coborât scările albe spre mica plajă privată a hotelului. Da, apa este incredibil de lină și norii dansează alb pe luciul ei. Miroase a vacanță, a poezie, a ceva ce nu pot să definesc, dar care mă va urmări mult timp după ce părăsim Kusadasi.

 

 

 

Se spune că după un vis frumos, trezirea este mereu grea. Așa am crezut când am părăsit hotelul Kismet. Ce altceva ar fi putut egala priveliștea bărcilor acostate la țărm și a norilor cufundați în mare? Am luat cu mine această stare în autocarul cu cincizeci și șase de povești călătoare, printre care și a mea. N-am spus nimănui totuși, poveștile călătoresc chiar și fără cuvinte. Ochii spun poezii, ochii cuceresc ziduri aparent de nepătruns.
Așa am simțit când am oprit la Efes, în fața cetății antice, despre care știam prea puține înainte. E soare, un soare din acela care se lasă cu insolație. Cât ne organizăm pentru cumpărarea biletelor, profit de moment și îmi cumpăr, de la tarabele din proximitate, o pălărie la fel de albastră precum dispoziția mea regească. Plata obiectivelor turistice se face în lire turcești, am aflat acest lucru încă de ieri. Ghidul nostru, Loredana se ocupă de bilete astfel încât intrăm cu sufletul ușor, atenți la pietrele care vorbesc.
Există mozaicuri cu vechime de 1500 de ani. Coloane înalte, străbătând parcă cerul, statuete ale victoriei și încununării cu lauri a olimpicilor, rămășițele templului zeiței Artemis, una din cele 7 minuni ale lumii antice, teatrul care se bucură de o acustică incredibilă (din păcate a fost greu accesibil și nu am putut testa acest aspect).

 

 

 

*Efes este un oraș antic (azi în ruină) pe coasta de vest a Asiei Mici, la sud de Izmir. A fost întemeiat în secolul XI î.Hr. de coloniști ionieni (greci), devenind în cursul timpului unul din cele mai dezvoltate centre religioase și comerciale. S-a aflat, rând pe rând, sub diferite ocupații străine. Templul zeiței Artemis din Efes, construit în secolul VI î.Hr., una din cele 7 minuni ale lumii antice, a fost incendiat în anul 356 î.Hr., de un cetățean din Efes cu numele de Herostrat, din dorința de a deveni celebru. Orașul a fost ocupat de romani în anul 133 d.Hr., devenind capitala provinciei romane Asia. A suferit pierderi însemnate la cutremurele de pământ din anii 358 și 365 d.Hr. În secolul VII d.Hr., Efesul a decăzut.

În Efes a activat o anumită perioadă apostolul Pavel, probabil și Ioan Evanghelistul. Conform tradiției creștine, în imediata apropiere a orașului ar fi fost îngropată Fecioara Maria (în capela Panaghia Kapoulou), iar în interiorul orașului, Luca Evanghelistul. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Efes)

Da, plec din orașul antic cu senzația că am intrat într-un film documentar și parcă nu aș vrea să ies prea curând. Din fericire, continuăm vizita la casa Maicii Domnului din Efes, un loc al liniștii. Intrăm în șir indian în această mică biserică închinată Maicii Domnului, îngenunchem în fața altarului și ieșim prin dreapta, spre a aprinde o lumânare și fiecare, cu gândurile sale, odihnindu-ne în dreptul izvorului Maicii, bem însetați și deși nu înșirăm bilețele pe peretele cu dorințe aflat spre ieșire în partea dreaptă, știu că am lăsat în genunchi o rugă pentru ai noștri, atât de departe și dragi, atât de iubiți și purtați în fiecare rugăciune.

 

Când ieși din casa Domnului te încearcă un sentiment de zădărnicie. Cu ce ai putea să umpli golul? Ce altceva ai putea pune în loc? Așa mă gândeam în dulcea epuizare de după cele două vizite. 

Se vede însă că arta poate multe. Ni se spune că urmează să vedem Atelierul de ceramică din Efes. Nu, un simplu enunț nu te poate duce cu gândul la ceea ce urmează să vezi. Nici în cele mai frumoase vise sau închipuiri nu puteam gândi că există un loc, în lumea asta, unde arta este combinația perfectă între vis, culoare, armonie, celest și tot ce nu pot exprima, din sărăcia cuvintelor scribului. Nu am avut voie să fotografiem decât a zecea parte din raiul de culori și combinații de obiecte personalizate și îmbrăcate în magia mâinilor artiștilor. Rămâne să vedeți cu ochii dumneavoastră cum arată poezia scrisă pe ceramică. Plec cu un singur obiect cumpărat, în mod simbolic, celui care îmi suportă tăcerile și râsetele, zi de zi.

   

  

 Acestea sunt mâinile care modelează și pictează. Restul rămâne dulcea închipuire a cititorului.

 

Plec năucă din Atelierul Art Ceramic din Efes. Îi spun lui Cristi, organizatorul de la centrul de pelerinaje, că îmi vine să mă ciupesc, să fiu sigură că nu visez. Urc în autocar, convinsă fiind că mi-am închis ziua cu cheia și din cutia unde mă aflu, sunt fericită cu mine însămi.

Dar Loredana ne duce spre o ultimă destinație: Basilica Sfântului Ioan Evanghelistul, locul unde se spune că ar fi fost înmormântat sfântul. Am tendința de a nu mai coborî din autocar și de a sări peste acest obiectiv. Suntem obosiți cu toții. Mă duc totuși în recunoaștere, și așa cum mă știu, nu rezist tentației de a arunca o privire pentru câteva lire, cincisprezece în plus, chiar nu mai contează.

Pe măsură ce avansez în Basilică, energia îmi revine și mă bucur de alegerea făcută. 

 Mă așez în cele din urmă pe o piatră, în preajma locului unde a fost descoperit mormântul sfântului și dau frâu liber lacrimilor. Am ajuns la capătul vizitelor pe ziua de azi, și toate cele văzute mi-au intrat definitiv în sertarele memoriei. Nu vreau să mai plec de aici. Între artă și pietre, între ziduri și maci, sângerând pe alocuri, sunt, din ce în ce mai mult, eu.

(va urma)