Mihaela Roxana Boboc (n. 1982, Buzău), membru fondator și secretar al cenaclului Ante Portas Buzău, senior-editor al revistei Literadura, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Poezie-București, a primit numeroase premii și distincții pentru activitatea literară și culturală, dominată de rigoare și forță de exprimare. Ilustrative sunt în acest sens cărțile publicate până acum: Vers și culoare (2010); Poemele Ioanei (2010); Șevalet cu epilog (2016); Silabe orfane (2016); Spovedania oaselor (2017); Terapia ploii de chihlimbar (2019); Iubește-l, Anya (2021).
În volumul de care ne ocupăm, Așa să (nu) iubiți. Poezie. Editura Cartea Românească Educațional, Iași, 2024, o interogație ne pune gândul sub semnul unei fertile ambiguități, căci poeta nu propune o soluție netăgăduită a temei și a motivelor identificate, ci continuă să se întrebe și să îndemne la reflecție, viziunea poetică dovedindu-se – o dată mai mult, în cazul ei – bună conducătoare de meditație filosofică:
„Fotografie fără blitz/ zâmbetul/ primul lucru pe care il observ/ alunecă din cadru/ nu pun nimic în loc/ cum rămâne cu noi?“ (Poem fulger)
Cartea Mihaelei Roxana Boboc, Așa să (nu) iubiți., dă culoare unei postmodernități proprii, de o inedită virtuozitate stilistică, îmbinând admirabil „realitatea“ lirică și imaginația.
Există însă o justificare a adoptării principiilor de compoziție și ea se descoperă chiar din titlul Așa să nu iubiți, în jurul căruia construiește, cu o măiestrie a virtualităților estetice ale limbii române, confesiunea lirică mărturisind sentimentul profundei comuniuni cu stări spirituale de natură să creeze „imaginea“ timpului, prin dilatarea nesfârșită a dimensiunilor lui de Azi, de Ieri, de Mâine, Și mai departe…
Un izvor nesecat de forțe spirituale, de misterioase energii sufletești, din care își alimentează idealurile poetice, asigură liricii o anume coeziune. Mecanismele realizării se bazează pe două principii: succesiunea timpurilor verbale (verbele abundă benefic în poezia Mihaelei Roxana Boboc imprimând o dinamică și o tensiune ce țin cititorul cu sufletul la gură) și prezentarea graduală a stărilor care conduc la reflecții profunde și amplifică universul intim al ideilor: „Poezia mea se vede/ se simte/ poți mușca din ea ca dintr-un măr/ poți face dragoste sau porni un război/ vers scânteie vers scânteie/ piese de domino peste pasiunea/ care rupe noaptea în felii subțiri/ metaforele nu se scriu/ se simt până la os/ chiar și atunci le arunci/ dai drumul la „ce leagă poezia/ de trup.“ (Scânteia)
Traversând spațiul lecturii, identificăm polii universului liric: timpul și iubirea. Primul este ireversibil, al doilea ar vrea să-l strivească pe primul: „Privesc din avion sfârșitul lui august/ gura ta mă devoră fără a mă avea/ la Eforie colecționarii de clipe se adună ciorchine/ măștile au obosit la umbră pe șezlonguri/ gura ta se împletește absent/ peste săruturile interzise/ și trăite în muzeul nopții/ unde vom pune risipa de iubire/ și-o vom arăta lumii/ așa să nu iubiți/ doar până la os/ zâmbetul lui în părul meu/ și umerii goi/ primind stelele în piept/ una câte una.“ (Așa să nu iubiți).
Așa să nu iubiți este un poem-confesiune, cu ecouri provocatoare, și formează împreună cu Întâmplarea un dublet poetic de factură post-modernistă, în care creatoarea își mărturisește vocația, dar sugerează, în același timp, și proiectul unui program estetic: „e doar o copertă unde Dumnezeu semnează/ în paginile cărții/ doarme rezemat de calapodul sentimentelor/ crucea lui e nici mai grea nici mai ușoară/ decât primul poem scris pe suflet/ cândva a venit călător desculț/ și L-am primit/ de atunci creioanele se ascut/ în acest noi devenit boală/ poezie/ conștiința/ adună nervuri în artere/ oprind galopul/ de la masa emoției/ poetul pleacă mereu flămând.“
Ca orice poet autentic, face apel la introspectarea vieții, transpunând în poeme experiențe trăite cu energia pasiunii, menține vie vigoarea emoției, imprimă o rafinată constantă a formei poetice, căci ceea ce scrie nu este despre poezie, ci chiar poezie, prin cum scrie: „un embrion de poezie păstrează poziția fetus/ nu deșira poeme/ o singură mamă poate naște dorul/ călătoresc prin lume cu ranița în spate/ călătoresc prin tine/ fără popas.“ (Dorul)
Poezia, ca spațiu ideal al grației mișcării în cuvânt și al supleții cugetului, reflectă un efort mereu înnoit al căutării de sine. „Conștiința“ poetică arde treptele înălțării artistice, aspirând la perfecțiunea creației adâncită în subconștient și potențează relații ce tind a fi continuate cu elemente de complexe sugestii. Finalul volumului marchează o profundă schimbare de conținut și tonalitate sufletească pe care le-a adus după sine maturitatea și experiența vieții.
În tentă, când realistă, pregnant dură, când melancolică, poeta se mișcă liber în universul creației, de la confesiune la „rostiri“ desprinse din matricea semantică ce invită la descifrarea sensurilor simbolice. Ideile desprinse, profunzimea și bogăția mesajelor, sensibilitatea artistică, suplețea stilului sunt definitorii când recunoaștem că această cotă valorică, în permanentă creștere, nu face altceva decât să confirme devenirea întru poezie a Mihaelei Roxana Boboc.
Nicoleta Milea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu