Trei zile ne despart,
larisă de octombrie,
nu știu să opresc timpul
hrănesc porumbei care ciupesc zorile
sora ta numără orele
îi privesc ochii negri
știind că o iubesc de parcă țin în buzunarul inimii o altă față a mea
și totuși mi-a rămas atâta poezie de alinat
în coșul pieptului simt iubirea
rostogolindu-se în frunze
și cuvintele care nu se spun
dospesc o pâine
din care rând pe rând,
tu și eu
rupem și plângem
până nu va rămâne nimic de scris,
atunci vom râde privindu-ne în ochi
copilăria,
o mamă la sânul căreia ceasul a încetat să bată.
A fost adevărată acea dragoste a lui Dante pentru Beatrice?, firesc, toți ne punem întrebarea. Sau, cum spune J.L.Borges: „Înainte scriitorii și poeții căutau să obțină emoția cititorului”. A căuta o interpretare a faptelor e ca și cum ai căuta steaua ta printre galaxia de stele. „Diferența între mine și Dumnezeu: el poate ceea ce eu simt!”, spunea Cioran... și nu dădea la o parte „cuvintele care nu se spun”. Dar tu, cum ne pui la încercare sufletul, știm că mai ai „atîta poezie de alintat”. Cât de ciudat se împlestesc aceste vorbe cu gândurile noastre!... Cum nu ai mai postat nimic din primăvară, firesc, întrebările noastre se duc și ele cu aceste clipe... către această toamnă, în care , până și cornul poetului nepereche se aude din ce în ce mai stins.
RăspundețiȘtergere