Poezia într-un lan cu maci, ca o torță
Viața poeților e o poveste frumoasă. Mărturisirea unor trăiri în poemele lor are pentru cititorul crescut în credință puterea unui lucru sfânt. După plecarea a multor poeți de seamă să slujească în biblioteca lui Dumnezeu, în arealul buzoian, pe scara de valori și așa destul de slăbită, cei câțiva care au mai rămas întotdeauna au simțit că nu pot schimba multe ierarhii după plecarea acestora, iar cei tineri încă sunt în căutarea unui remediu pentru a se menține în asceza prezentului. Pentru poeții tineri lumea e, fără discuție, scena în care se confesează, pe lângă iubirea sinceră și curată, într-o intimitate abuzivă. Iar cei care caută cu adevărat iubirea peste tot și în toate - și în numele iubirii, dar și în numele iubirii de poezie –, o fac în continuare cu o precauție lucidă. Printre aceștia se numără și Mihaela Roxana Boboc, poeta înzestrată cu arta de a-și pune gândul în pagina scrisă, de a-și orchestra precis discursul poetic și plăcut de urmărit în sine de către cititor. Cu noul volum Iubește-l, Anya (apărut la ed. NEUMA, 2021), tânăra poetă vine în fața cititorului cu o carte despre iubire, despre suferința în dragoste și în același timp despre prietenie. Foarte ancorată în realitate, îndemnând la reflecție, prin acest alter-ego inventat printr-un alt personaj numit Anya, cititorul e invitat la modul imperativ să-i descopere mesajul, fiindcă acesta e de datoria lui. Urmărind-o pe Anya, observăm că, în cele din urmă, personajul iese din portret odată cu viața care pulsează în ea, și apare nerostitul („cum a îngropat/tot ce a iubit/și leagănă amintirile/dezlegate”), nearătatul chip al fotomodelului întruchipat („sunt lucruri care nu se spun”), pentru a ne releva marile mistere ale vieții ei: iubirea, credința, fericirea, deazamăgirile vieții, moartea, timpul ireversibil și dureros în anumite etape ale vieții: „...nu e moarte să astupe sau viață să dezgroape/ ochii mei spre cer,/ mângâierea,/ nu din mâinile voastre pe trupul poemelor mele/ nu din buzele sărutând durerea/ nu scriu de parcă nu aș fi iubit niciodată/ scriu de parcă în fiecare zi aș lua-o de la capăt...” – (V-am iubit pe toți).
Astfel, ca-n oglindă, ni se revelează imaginea unei poete mature care scoate masca de pe fața de umbră a modelului ei: „povestea din poveste/tot ce nu a fost rostit între noi”, pentru că, în poezia ei nimic nu-i lăsat la voia întâmplării, ci totul are un sens ascuns al cărui chip se cere aflat, fiindcă și poetei îi place să-și pună cititorul în situația de a gândi, de a-i transfera toate dubiile și neliniștile cu privire la stările ei, să se joace cu mintea cititorului, să-i imprime toate angoasele și revelațiile sale despre puterea iubirii. Seducția ei? Viața noastră intimă... ca o chinuitoare aflare de sine și de bine, în acest fapt cotidian transcris la modul simplu și firesc, dar nu lipsit de mesaj evocator. Ce poate însemna acest imperativ „iubește-l”, de două ori rostit de poetă în poemul deschizător al volumului? Să fie o provocare pentru cititorul asumat ca martor al trecerii ei prin viață, sau a fost rostit cu adresare directă pentru cel chemat să-i găsească semnificația? Așadar, un imperativ sever, cu țintă precisă pentru a face loc unor alternative aflate, fie și în inconștient, dincolo de aparențele lui îmbietoare?! Cu cât parcurgem scrierea la maturitate a poetei („Mihaela Roxana Boboc își contrazice numele – a ajuns la maturitatea lirică”, după prezentarea lui Horia Gârbea pe coperta a IV- a), nu avem a ne face că nu observăm cum nu și-a pierdut, volum după volum, încrederea în virtuțile magice ale cuvântului și al redării epico-lirice în atmosfera poemelor. Ea are o mare încredere în voluptatea celor care își rostuiesc versurile cu jubilația magicianului care tocmai a produs un miracol; cu alte cuvinte, pentru ea lumea este în esență o poveste pe care o străbate cu acel alter-ego numit Anya: „Anya, iubește-l,/ cu mâinile mele pe trup/ vorbește-i despre poezie/ mai ales despre aceea care ucide și renaște/ care fărâmă orice formă de rezistență/ Anya, sărută-i diminețile/ și nu te gândi la mine,/ artiștii nu știu ce să facă cu iubirea/ o transformă în papirusuri/ o pictează pe umeri de brumă/ până sfâșie totul în jur...” (Iubește-l Anya). Ea scrie poezie cu bucuria celei care își va găsi cititorul, tresărind, ori de câte ori are senzația că i-a descoperit taina propriei iubiri într-o poezie conceptuală cu salturi din viața și iluziile ei, mereu într-o alunecare ca de basm, pentru că tot ce se întâmplă ulterior cu personajul Anya, nu e decât efectul logic al cumpenelor din viață, prin care a și trecut cu o anumită încărcătură emoțională: „...Anya, am tăiat cuvintele,/ și tot cresc în mine/ am tăiat nopțile și ele se întorc,/ dar cum las poemele să umble libere prin mine,/ până voi picta în versuri cerul,/ cine a îndrăznit, Anya, a câștigat/ și sufletele din vitrina închisă pe dinăuntru/ știu,/ dar nu pot plânge./ El tace iubind și bate la fereastră până ninge.” (Închis pentru inventar).
Așadar, drumul spre infernul ființial al trăirilor ei e pus pe zbuciumul imperativ al eului dedublat în persoana Anyei, dar și pavat cu intenții bune, iar în absența iubirii întreaga lume ar lua-o razna. În absența acestui alt eu creat, cu ultimele poeme din carte logosul poetei devine la un moment dat grav, un pic confuz în a rosti adevăruri/gânduri de plăcerea artificiului: „...orbecăind m-am trezit/ neștiind dacă visele sunt de cleștar/ sau îngheață sub poduri/ văd o femeie pășind între maluri/ poartă încă lanțul/ te poartă de la un capăt la altul/ curge un cântec despre viață și sete...” (O lume de noroi). Oricâte dâre autobiografice ar traversa textele poetice, nu biografismul fixează formula acestor poeme. Dar nici nu ai cum să nu citești în această cheie, a nerostitelor gânduri, acele trimiteri tensionate în clipe de dezamăgire, în explorarea conștientă a eului lăuntric, toate din dorința păstrării comunicării cu cititorul de poezie: „...pesemne te iubesc/ cum țâșnește lumina din codru/ vine ziua când vom strânge toate poemele/ le vom pune în cort și vom pleca din lume/ ne așezăm la umbra unui vis/ privim cum se tulbură apa/ cum se întind vrăbiile în nisip/ și viețile pe frânghii de dor/ privim la cei pe care i-am scris și iubit/ scris și niciodată uitat...” (Rostul lor).
În mai toate poemele din acest volum sunt unele neliniști care se resimt în torentul unor răbufniri (când și când) interioare; și chiar face eforturi, întrevăzute în strigătul de a nu se preda chiar în prima tranșee a luptei, și de a o lua de la capăt „un vis întrerupt din care mă ridic”, devenit psihoza sub forma unei integrări în varii idealuri: 1). ale iubirii văzute ca „bulgăre de sare presărat pe rană” (ori) „iubirea este doar un cuvânt, Anya”, dar un cuvânt care necesită, totuși, un minim răspuns la o întrebare: „cum este iubirea asta de care nu te vindeci?” Fiindcă e ca și cum te-ai întreba: Doamne, cum să deosebești inima mea de inima celei care scrie? Să fie atât de simplu cum zice poeta: „să privești dinăuntru cum se scrie iubirea”? 2). despre fericire, personificată într-o fata morgana ce „se zărește străină, purtând eșarfa roșie/la gâtul subțire al anotimpului”. 3). dezamăgirile, regretele... opuse fericirii, dar care se nimbau ca prin magie într-un fel de halou poetic în poemele din acest volum: „azi punțile dorm/unite în lumină/o lume își leagănă fii în orb”. 4). emoția amintirilor din nopțile fără somn: „ah, nopțile cusute cu fir de argint/când părul ei mângâie întunericul și din sân/un tremur/ca un hohot/te pictează din moarte/spre înviere”. 5). să nu uităm credința, înțeleasă atât ca izbăvire a sufletului, cât și o posibilă „întâlnire” între eul poetic și Dumnezeu, singura cale ce rezolvă toate convulsiile, frământările, depresiile, însingurările și-i păstrează sensibilitatea firească a unui eu răscolit de duioșii: „aici nu e nimeni/da/dar scriu/poate Dumnezeu citește și mai mătură zarea”. 6). și acel refugiu în arta picturală a cuvintelor: „pictez cu furie/Ennio Morricone se aude din celălalt capăt/al camerei/ochii mă trădează și curg în acuarele”, mizând adeseori pe cauzalitatea dintre pictură și poezie, conștientă asupra puterii artei de a se transforma, constituindu-se într-un tărâm magic, imaginar: „...priponit, calul odată sălbatic/ aștepta cu urechile ciulite/ și nimeni nu-l alunga/ rămăsese așa cu gâtul întins spre lume/ o urmă de vinovăție/ în ștreangul cât un leagăn fără stăpân/ era pe înserat/ când a rupt zăbala/ și a mușcat din pământ/ copitele plângeau sub el/ și m-am oprit să-l pictez/ în noaptea când n-am mai știut/ cum să te iubesc” (Când a rupt zăbala). Lucrându-și poemele în manieră cinematografică, Mihaela Roxana Boboc scrie o poezie conceptual-ideatică (cu trăiri din viață și iluzia ei), printr-o alunecare ca în basm, fiindcă doar prin poezie poate să conviețuiască în infernul simțit sub forma unei iubiri la fel de trecătoare ca acel sentiment al teleportării dintr-un destin fără întoarcere. Prin personajul feminin Anya, poeta reușește să-și asume un miraculos rol secund în propria carte și să privească detașat acest tablou real/imaginar (?) pe care i l-a reținut memoria, ori ca regizor al propriilor desfășurări secvențiale: „...adorm legănată de gând/ o corabie ține iubirea în năvod/ iubirea mea doarme cu spatele la mine/ iubirea nu/ este/ la capăt/ cine/ îngroapă/ poezia/ n-a iubit/ niciodată” (Supradoza).
Ajunși aici, privirea și auzul lectorului lucrează discret la aducerea (dacă cititorul a avut cumva nedumeriri asupra unor tablouri cu o multitudine de sensuri), prin prezentarea atmosferei înțeleasă ca rezultantă a unor percepții senzitive, a tuturor semnelor laolaltă pentru a dibui înțelesuri ascunse. Înzestrată cu talent de a picta atât pe pânză (cu acuarelele), dar și în poezie folosind taina cuvintelor, Mihaela Roxana Boboc este, pe drept, un copil al fericirii. În această carte ea s-a spovedit semenilor ei în întregime și cu încredere. Prin urmare, lectorul are toate motivele să recomande și cititorilor acest volum de poezie, dens, cu multe valențe poetice.
Tudor Cicu
*Cronica a apărut în nr 4 (din aprilie/ 2022) în revista LITERE din Târgoviște.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu