Pelerinaj spre Maramureș (partea a II-a)

Este sâmbătă dimineață. Am înnoptat la Sighet. Am ajuns târziu și după n combinări luate câte k, am încăput în camerele vilei Ardealul. Condițiile de cazare n-au fost dintre cele mai bune, a sărit ba o siguranță, ba dușul a refuzat să coopereze, dar patul a fost odihnitor. Astfel încât dimineața ne-a găsit din nou dornici de ducă.

Ne-am așezat confortabil în autocar și ziua a început cu o surpriză de la doamna Mioara, una dintre pelerine. Împletise aproape neîncetat cât timp am fost pe drum, nu-mi dădeam seama ce, pe mine ”m-a sărit” acest talent al jocului andrelelor, totuși urmăream fascinată cum ochiurile se împletesc într-un ritm al lor.

Așadar, când a poposit pe la fiecare cu acest dulce semn de dragoste, citind răvașul, mi-au dat lacrimile. Sunt gesturi care nu se uită și mesaje care vin la momentul potrivit.

Prima oprire ne-a găsit la Cimitirul Vesel de la Săpânța, un loc bine știut, al cărui renume a depășit demult granițele țării. Povești scrise cu umor și inimă, despre oameni simpli. Locul în care moartea devine suportabilă, între cruci. Spiritul românesc, prins în vecinicie.

Pleci, știind că ai mai sta să citești, curiozitatea e în firea omului. Timpul nu e niciodată de ajuns. Nu poți îmbrățișa cu privirea toate viețile adunate într-un cimitir.

Pleci, totuși. Pentru că ceea ce îți rămâne, a încăput deja în cămările inimii. E loc și pe prag. Și la ferestre. Este loc pentru toți.

De la cimitir spre Mănăstirea Săpânța Peri e distanță mică. Biserica Mănăstirii Săpânța Peri are 75 de metri și este cea mai înaltă construcție de lemn din Europa. Ne aducem aminte de acest lucru, privind turla cu crucea în cer. Ne oprim, facem fotografii și grupul se reunește într-un cadru pitoresc.

De aici plecăm spre Mănăstirea Ana - Rohia în Țara Lăpușului.

Un drum pitoresc, pe care îl parcurgem cu ochii larg deschiși.

Fotograful nu pierde nimic, nici căpițele de fân aliniate după soare, nici pădurea Rohiei, îmbrăcată în toamnă, nici serpentinele după care se pitește cerul, de un albastru pictural.

Începuturile Mănăstirii Rohia sunt legate de persoana preotului ortodox roman Nicolae Gherman (1877-1959), paroh în satul de la poalele Dealului Viei - Rohia, deal pe care se găsește așezată mănăstirea. Preotul ctitor a zidit mănăstirea în memoria fiicei sale, copila Anuța, pe care a pierdut-o, fiind chemată la Domnul în noiembrie 1922, la vârsta de numai 10 anișori. Această fetiță s-a făcut un binevestitor al voii Domnului căci, nopți de-a rândul, copila îi aparea în vis tatălui ei, rugându-l să construiască, "o casă Maicii Domnului" în Dealul Viei din hotarul Rohiei.

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-clujului-albei-crisanei-maramuresului/manastirea-rohia-68068.html

Icoana Maicii Domnului se găsește în Paraclisul "Sfântul Ierarh Nicolae", de la demisolul bisericii noi, și a fost pictată de călugărul Nicanor din Sfântul Munte Athos. În deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, icoana a scăpat dintr-un incendiu când, din cauza unei lumânări nesupravegheate, suportul lemnos al icoanei a luat foc fiind mistuit în întregime, în timp ce icoana păstrează doar câteva urme care mărturisesc minunea săvârșită. În anul 2004, icoana a fost restaurată de către profesorul universitar Teo Mureșan, din Cluj Napoca.

La Rohia se află mormântul părintelui Nicolae Steinhardt.

Din 1999, în fiecare an în luna iulie este cinstită aici memoria scriitorului și monahului Nicolae Steinhardt printr-un simpozion la care participă membrii Fundației „N. Steinhardt”, oameni de cultură din toată țara, preoți, monahi, etc.

Drumul prin pădurea Rohiei rămâne cel mai frumos colț de toamnă văzut până acum.

Starea pelerinului. Cum ar fi să mențin acea stare de fericire mereu?

Mărturisesc că mi-a rămas sufletul aici, la Ana-Rohia. Singura alinare a fost faptul că știam că ne îndreptăm spre Mănăstirea Nicula, un alt colț al ortodoxiei.

Mănăstirea Nicula, renumită pentru icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, se afla la câțiva kilometri distanță de orașul Gherla, în localitatea Nicula, între multe dealuri împădurite.

Anual, în ziua de 15 august, când mănăstirea își serbează hramul, anume Adormirea Maicii Domnului, mii de pelerini, atât din țară, cât și de peste hotare, se adună în poienile din jurul bisericii, închinându-se și nevoindu-se după puteri.

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-nicula-adormirea-maicii-domnului-120794.html

Într-o perioadă în care se bagatelizează orice formă de închinare în fața icoanelor sau a moaștelor sfinților, să fii martor la nevoința, după putere, a pelerinilor, nu este puțin lucru.

Sunt oameni care vin cu toată credința și nădejdea și se pun în genunchi fără să țină cont de privirile sau dezaprobarea cuiva. Am stat și am privit îndelung această formă de smerenie și am lăcrimat.

Poate pentru că suntem atât de departe uneori de deșertarea de sine, poate pentru că ne lipsește căința sinceră și acel grăunte de muștar, numit credință. În fața icoanei sau tocindu-și genunchii în jurul unei biserici, sunt oameni care au lăsat povara lumii în fața lui Dumnezeu și cine poate spune, dacă nu cumva, ei s-au întors mai câștigați la casele lor decât noi, toți ceilalți?

Ce este credința altceva decât încredințarea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor celor nevăzute, cum spune apostolul neamurilor, Sf. Pavel?

Sfânta Icoană a Maicii Domnului purtând în brațe pruncul stă mărturie peste veacuri. Acolo unde este credință, este și nădejde.

Ultimul popas al zilei a fost Mănăstirea Dumbrava, construită pe terenul donat de locuitorii satului Dumbrava, ce se află situată la limita dintre județele Alba și Cluj între localitățile Unirea (4 km) și Turda (15 km). Un loc de o frumusețe nepământeană, un rai al florilor, îngrijite de măicuțele care trăiesc în acest frumos locaș.

Închid ochii și aud toaca, cum ne cheamă la ceas de vecernie. Închid ochii și revăd aievea. Suntem toți aici. Cu fericirea și dulcea oboseală pe chip.