Era vara lui douămiiopt
urcam anevoie cele patru etaje
cu pântecul plin de tine
tata se strângea tot mai mult
în cochilia bolii
Emanuel întârzie, îi zic într-o zi
când căldura dădea pe afară
și nervii mei întinși
de acasă la maternitate
dinspre tablourile încă neuscate
pe patul de control
și înapoi
spre ziua cea mai lungă
și noaptea făcută ghem
orele lungi și primul scâncet
de suferință
forcepsul care mi te-a adus viu
dintr-o moarte sigură
pe care o păcălesc și acum
când tata a intrat definitiv în cochilie
și poemele se scriu
orfan dar știu
că aici și dincolo
distanțele se anulează
când crești continuu
și mă depășești deja cu un cap
iar eu mă fac mică
de încap
în aceeași cochilie strâmtă
de unde mamele nu ies niciodată
nu știu cum
dai drumul la tot ce strâng
de când refac traseul
dinspre inimă
spre rațiune -
o lampă pe care o sting
asemenea unei candele
când a ars tot uleiul
și un deget de apă rămâne
martor tăcut al rugăciunii.
