Arșița
Scriu apăsat
ce știu eu despre timpul meu
despre fricile din buzunar
despre motorul care ne învârte neuronii
merg cu trotineta și cele două făpturi care îmi poartă chipul
îmi știu fiecare mișcare
nerv
zâmbet
obsesie
mă mângâie pe umărul drept
de când am îngropat
iubirea aceasta vinovată de orice
merg înainte
e arșiță
am dat deoparte măștile
acest poem ars pe jumătate
un vis întrerupt din care mă ridic
cu gura uscată de când
am aflat că e momentul să schimbăm ceva
să ne apucăm de ceva practic
sănătos și util
să scriem povești cu mâna stângă
și să ne doară în inimă
să plimbăm perfuzia de lumină dintr-un capăt în altul
poate vom râde de cearcănele nopții
poate ne vom spune zilnic noapte bună
poate nu vei adormi
decât după ce mă vei iubi
încet și sigur
deschizând cămașa nopții.
A doua zi după abandon
iau micul dejun
întind felia de unt pe pâine
aplic un strat subțire de dulceață
beau cafeaua cu gust de arsenic
în timp ce mă uit pe fereastră
femeile merg la piață
împing căruțurile colorate și din când în când suspină
bărbații au uitat de covid și se salută zgomotos
viața se ridică din nimic
câțiva copii au traversat în fugă strada și râd ca de-o ghidușie
închid ochii și o îmbrățișez din nou pe mihaela
înainte să fugă
cu promisiunile la subraț
vecina de la patru urcă scările și aproape nu mai văd bastonul
se sprijină pe zâmbetul ei
și asta îmi îndulcește ziua
ca un câmp de luptă
soldații mărșăluiesc prin amintirile mele
și bocancii lor culcă spinii copilăriei
încă nu a plecat niciunul
sunt toți aici
toți pe care i-am iubit și scris
a doua zi
nu-mi amintesc ce era în jur
culegeam vise și le puneam la iernat
era un pic de terapie în fiecare gest
un pic de muzică și echilibru
îmi amintesc că ploua pe streașină
siropul zilei se prelinge încet pe degetele mele
nu plâng
a doua zi vine oricum
culege rămășițele și se înfruptă din leșuri
hienele nu dorm niciodată
a doua zi
scot cuțitul cu tăișul bun
îl înfig în bucata de tort rămasă
un mic sacrilegiu pe care nu-l regret
nici acum nici mai târziu
când femeile se întorc de la piață
cu sacoșele pline și viețile golite
de toți cei pe care i-au hrănit și dus departe
când bărbații se apleacă să le facă semn
stingând alene țigara și ceilalți demoni
a doua zi după abandon
lumina se stinge în candelă
de parcă aș fi aruncat stelele în mare
dar privesc în jur
viețile se înșiră pe mătănii
dor când le atingi
dar o faci oricum
frămânți în mâini zâmbetele
cariile în lemnul copilăriei
dinții de lapte la care nu poți renunța
îi ții în cutie și din când în când îi numeri
Aici sunt zâmbetele știrbe
lacrimile și toată iubirea
de care nu știai că ești capabil.
*
Când mă lepăd de mine
Nu pot ieși
din cămara cu poezie
dintre figurinele de lemn pe care le aduc la viață
iubesc
chipul tău când te încrunți nerăbdător
drumul pe care îl parcurgi de unul singur
retușuri aplicate cicatricilor
despre care nu vom vorbi
iubesc să-ți îmblânzesc trăsăturile citind poeme
abia ieșite din ou
e duminică seara
versurile s-au cuibărit în mine
râd și alerg cu picioarele goale
prin decorul minimalist
n-am băut niciodată ceai împreună
ceștile rămân pictate în larg
cu amprentele mele
pe buza lor
mă lipesc de cuvinte
de forma lor aproape religios creionată
descopăr harta cu câteva simboluri
rupestre
le ating conturul
și ceva dinăuntru erupe
când mă lepăd de mine
Hristos dă la o parte lespedea de mormânt
respir în icoana fricii
respir și uit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu