Umărul toamnei

Ploaia dislocă umărul toamnei

ne agățăm de cuvinte

de iluzii pitite după frunze

respirăm astmatic 

fumăm poeme scurte sau lungi

tragem în piept tot plânsul

ce va urma nu e decât tratamentul unei mari iubiri

pielea cuvintelor se desface

o rană vie pe care vom pune pământ

nu va răsări soarele până când 

cuibăriți în pătura dimineții

se va face liniște

numele tău se va transforma în pasăre

iar numele meu va fi o fereastră deschisă

prin care zburând

vei lăsa cuibul gol

mă voi întinde ca-ntr-un mormânt

cu ochii larg deschiși

să văd locul spre care mergi

din care vine

dorul ca o haimana

zdrențele toamnei se deșiră și pun la uscat poeme

pe care le trimit în visul de pasăre

prin fereastra aburită

unde îngerul doarme în floare de sticlă

la încheietura mâinii stângi

pulsează țărâna

e liniște ca-n pântecele balenei

Iona ascultă marea din copcă

întrezăresc iubirea pitită după frunze

lacrima translucidă a ploii

ca o metaforă ascunsă în cochilie de melc.