Săptămâna Pătimirilor

Suntem în Săptămâna Pătimirilor. Mă gândesc la cei care pătimesc. Boli, neputințe, despărțiri de oameni dragi, aici sau între două lumi. Mă gândesc la războiul inutil și mutilant, la răsturnarea de sens a unor valori, până nu demult, sacre. Durerea, ceva atât de indescriptibil și atemporal.
Unde se termină tangibilul și începe credința? Cine ești când nu mai poți îndepărta paharul suferinței hristice? Cu adevărat, fără Înviere nu există sens. Ca-ntr-o grădină tainică, un labirint întors în sine, din care poți ieși doar într-un singur mod. Cu mâinile răstignite pe voința proprie.
Doamne, aici se termină toate grijile și deșertăciunea. Aici, la poarta cu iederă înaltă și mărăcini deși. Aici, în locul în care am lăsat iubirea înfășată la picioarele crucii și am intrat întru ale tale.
Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și poezia îmi pare haina de nuntă, haină de doliu, haină de dor, acoperământ gândurilor mele.
Vocea ta, de dincolo de mormânt, răzbate prin porii deschiși ai rugăciunii.
E timpul să deschidem ferestrele! Să intre lumina, odată cu dorul hristofor. Să ne fim!

Cultura nu are Casă

Au trecut patruzeci de zile. Multe, puține?! Cine te-a iubit, a fost acolo. Sâmbătă și în restul orelor îndepărtate. Împrejurul mormântului, printre crăițe și crizanteme plângând alb. Am văzut oameni. Am văzut neputințe. Și ceva ce nu părea cu putință. Intrăm în Săptămâna Pătimirilor. A vânzării lui Iuda, a vânzării propriei conștiințe pe treizeci de iluzii. A îngropării propriei demnități sub pretextul unei liniști aparente.  A îngropării unui sâmbure de cultură și adevăr, sub preșul banilor și al lipsei lor. Sub pământ, viitorul se vede bine. Respiră un iz de putregai, același pe care l-ai condamnat în repetate rânduri, fiind încă liber să o faci. Înainte ca moartea să-ți răpească micile victorii. Cultura nu are casă, cultura are mormânt, unul pardosit cu pietre. Pietre de altar, pietre din vecinicie, pietre din temelia cuvântului. Cultura nu are Casă. Are poeți și sfinți pe care nu-i vei regăsi pe niciun perete de răsărit. Are dureri înjunghiate în inimă și speranțe zugrăvite în șoapte abia perceptibile. Cultura nu are Casă. Pentru că nimic din ce este sfânt nu încape între ziduri de liniște, ci doar de sacrificiu. Poetul sfințește ceea ce nu poate fi prohodit, din veci în veci, al Tatălui și Fiului și Spiritului creator. Amin!

În memoria poetului Marin Ifrim, trecut în vecinicie în 14 martie 2019.

Zborul a ucis (nu) demult

te scriu știind că  
sunt rânduri care se construiesc dintr-o liniște de mormânt
ce întuneric și lipsă de forme
cât gând și moarte, Marine,
dincolo de noi
Byblis și-a prins în sevă libelula,
mângâindu-se că zborul a ucis (nu) demult
azi nu,
se așază în formă de cruce 
și tace,
din când în când ochii parcurg drumul dus-întors
de la casa părintească la etajul patru din cele patru laturi
ori patruzeci de bătăi în ușă,
trepte de leac
cât o Golgotă trăită,
într-un april, patru,
o lumânare pâlpâie
coroanele s-au stins pe pământul înverzind sub pleoape
e încă devreme,
să privești punctul acela fix care te cheamă
sub pielea poeziei, mugurii dorm
mi-e sete,
țin sub limbă flori de salcâm 
n-am mai pictat de când o mână te-a cufundat în umbră
când vei ieși din moarte am pregătit un parc cu trepte în toamnă
și copaci golași dar vii
din locul în care am plâns și m-am întors
cu o moarte în plus 
pe care nu o dau nimănui
mă păzește să nu adorm în tină
o păzesc să nu fugă tiptil.

Jumătate

Ai mai poezit, mă întrebi cu jumătate de umbră și jumătate de lună
ca și cum nu aș ști cum atârni fiecare poem
În copacul unde plâng și râd,
cu aceeași emoție,
dar nu în sincron,
iubirea mea și a ta,
o sarcină gemelară în burta fertilă a poeziei.
Am mai poezit,
În răstimp
am vindecat un os
două dimineți la rând
am hrănit o pisică
și-mi devenise obicei.
Cum e iubirea asta de care nu te vindeci
nici chimio, nici cardio
de-ți devine insuportabil de dragă,
scot cu jumătate de gură
și jumătate de somn
capul din pătură
să-ți mângâi umbra pe jumătate
lumină.