”cel mai frumos poem de dragoste”

o utopie - să scrii despre iubire
să o strigi pe nume crezând că cineva îți va deschide nopțile
se va legăna împreună cu tine până când abia scâncind vei îmbrățișa singurătatea
o vei ierta pentru anii ca o nucă seacă în timpanul copilăriei
oamenii aprind lumânări când deja e prea târziu să strigi
părinții devin mai mici ghemuiți în șoaptele ca o rugăciune
Doamne, inima lor colorează brazdele cuvintelor
iubirea lor în placenta cerului și pruncul dezmierdat se întoarce
”la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu”
în miile de vitralii murmurând în catedrale colindul sfânt
la răscrucea unui anotimp îngropat în troienele iertării
femeia strânge la piept morții din suflet
nevăzuți, neștiuți, cu rănile putrezind de dor
fiii risipiți în zări alunecând alene pe vrejul existenței
clipa ca o mireasă fugind prin câmpuri de ceață
și dincolo, El, doar al ei și ei și...
parcă nimic nu mai respiră când cel mai frumos poem de dragoste
vorbește despre lipsa ei în toate co(t)loanele sufletului
zăpezind molcom printre fulgii de promisiune
topiți la picioarele fecioarei în Veneția gândurilor mele
în palmele ca o cupolă adăpostind și cerul și noaptea fugară
și râul din vene la adăpostul pictorului ceruind amniotic
plăpândele zbateri.