Zăbrelele copilăriei

eliberarea de trecut nu-mi aparține, tată,
încă mă sperie sticlele aliniate pe spatele memoriei,
luciditatea că te vei duce într-o zi
și nu voi putea să te plâng,
pentru că o parte din mine
a rupt zăbrelele copilăriei și acum mușcă din liniște și dor,
ca dintr-un poem pe care nimeni nu l-a numit după sine,
de frica aceea când duci metafora la râu
să-i speli înțelesurile și curge în vene fluviu,
apoi te întorci străin de cel care ești,
de pereții la care ai urlat nopțile până la anevrism;
tata e un tablou care-și schimbă unghiul după păpădiile fragile
și sentimentul crește păgân de orice descifrare -
încă mi-e frică de mângâierile toamnei,
de frunzele desfăcute din obrazul cromatic;
îmi aliniez spaimele și le biciuiesc în cruzimea macilor
cuvintele ies bătându-se în piept
unde ești, tată?
tu, care m-ai pierdut de atâtea ori
până să te iubesc,
când orbecăiai printre fantasme și singurul mugur încolțea în vârful pensulei
silabe orfane se desprind de mine
și mama e frumoasă așa cum ai lăsat-o
cu buzele pline de pământ
doar eu mă îndoiesc de cer, iubire și de suburbii
cândva o să revin, copilă, într-un anotimp
purtând în brațe snopi de zăpadă.

Poem câștigător al Marelui Premiu ”Agonia 2015” 

Pictură - best of

© Mihaela Roxana Boboc: 2007 - 2011

Miercuri

nu e despre stări furate ori despre poemele adultului / 1 Iunie vorbește despre copilul din noi / cel pe care nu l-am cărat prin desișul zilei / l-am lăsat să ne aștepte cuminte în spațiul din care pleci pentru a te întoarce / definitiv / la vârsta când nu mai dai nimic și totul rămâne al tău // se spune că omului îi trebuie un vis să suporte realitatea / vezi iubirea împarte viața - înainte și după / niciodată la fel // mamele știu / când li se naște prunc /  floarea de nu-mă-uita din piept privește cu recunoștință / știe că / oricât de urâtă ar părea moartea / copiii se agață de lianele părinților / taie cordonul ombilical / când la rândul lor părinți / strigă timpului să rămână pe loc / iar El / din codrul înțelepciunii rupe anafura copilăriei / odată cu prima gură de oxigen / cerul rămâne sânul după care tânjim // am vrut să-ți spun atâtea lucruri / dragul meu / dar tot eu am învățat de la tine / așteptarea / și punctul  / se pierde ușor în nodul din gât // azi ar trebui să înălțăm zmeie.