Este miercuri, 22 noiembrie, și dimineața ne găsește în Skopje, la catedrala Sfântului Clement, cea mai mare biserică ortodoxă din Macedonia de Nord. Ne mirăm de arhitectura ei, o îmbinare de cupole și arcade în cinstea Sf. Clement, arhiepiscopul Ohridei, savant, scriitor, vorbitor fluent de slavonă, greacă și latină, fiind considerat un iluminator al slavilor.
Am rămas mult timp în fața icoanei Maicii Domnului cu pruncul, ”cea cu trei mâini”, cunoscută drept grabnic ajutătoarea, de o frumusețe îngerească. Ochii, dar mai ales privirea, toată bunătatea strânsă într-o singură privire. Priviți-o numai, ce mai poate fi adăugat?
Dinspre catedrală am mers cu autocarul spre cetatea veche, care domină capitala Macedoniei, de pe cel mai înalt deal din Skopje.
Cea mai veche așezare de pe teritoriul cetății datează din mileniul IV î.Hr. Din acel moment (cu scurte pauze) teritoriul cetăţii moderne a fost locuit. În cele mai vechi timpuri, dealul Calais nu era locuit, dar pe teritoriul său s-au găsit o groapă de sacrificiu și o monedă a lui Alexandru cel Mare.
Se spune că cea mai frumoasă priveliște asupra Skopje o ai din turnul cetății fortificate Kale. Dintre cele 70 de turnuri de piatră au rămas în picioare astăzi doar 3.
Citadela e ridicată pe ruinele unei așezări romane, Scupi, care a dat și numele orașului, și a fost probabil opera bizantinilor. Printre cei mai faimoși ctitori ai săi se numără Justinian cel Mare, împărat ce a marcat sfârșitul erei greco-romane, care a reușit să recucerească pentru Bizanț aproape întreg teritoriul Imperiului Roman, din perioada sa de glorie.
După vizita la fortăreață, am mers în tur pietonal spre centrul vechi al orașului, unde ne-am oprit la Sveti Spas, cunoscută ca biserica Holy Saviour (Sfântul Mântuitor), și care deține cel mai impresionant iconostas, prin minuțiozitatea detaliilor redate, datând din 1824, sculptat în lemn de nuc de către trei frați în decursul a șapte ani.
În curtea bisericii, se află mormântul lui Goce Delcev, cunoscut lider al mișcării revoluționare, ucis de turci în 1903.
 |
În urma cutremurului din 1963 mai multe clădiri istorice au fost devastate. În încercarea de a restaura și adăuga noi monumente, guvernul Macedoniei de Nord a împodobit Skopje cu peste 1000 de statui. De aceea, Skopje mai este denumit și Capitala statuilor.
 |
| Alexandru cel Mare |
În prim-plan este fântâna ce reprezintă femeia în patru ipostaze, de o gingășie și finețe a detaliilor, pe care m-am străduit să le surprind în fotografii, în turul pietonal de grup, dar și seara, în liniștea ploii.
Încheiem turul pietonal cu vizita la casa memorială a Maicii Tereza. Locația muzeului nu este aleasă la întâmplare. Aici se afla vechea Biserică Catolică „Sfânta Inimă a lui Iisus”, unde a fost botezată Maica Tereza.
Zona expozițională a Casei Memoriale a Maicii Tereza a fost proiectată să arate ca o casă de oraș de la începutul secolului XX.
Casa Memorială este un muzeu de dimensiuni reduse, compactat pe două etaje. Pe primul palier se află o reproducere a camerei în care a locuit Maica Tereza, pe pereți fiind fotografii care înfățișează scene din viața și misiunea ei, iar pe al doilea, o capelă cu pereți de sticlă în formă de ambarcațiune prin care razele soarelui pătrund în mod deosebit.
Pe podul civilizațiilor, în seara în care statuile plâng, udă până la piele, încerc să le prind în fotografii conturul fețelor, picăturile prelingându-se pe mâini, hainele care strălucesc în lumina difuză a nopții. Este un spectacol unic, un spectacol în care statuile capătă viață și respiră în bătaia ploii. Le simți aburul ieșind din piatră, auzi cioplitul sculptorului, în încercarea de a umaniza chipul pietrei. Trăsăturile lor se înmoaie, capătă trăire, se desprind parcă de pe soclu și te iau de mână spre istoria locului din care vin.
În aceste momente nu mai contează nimic, Nici hainele ude, nici părul care mi se lipește de față, nici mâinile care au înghețat pe telefon într-a câta încercare de a surprinde viața. Nici adidașii de pânză îmbibați în lacrimile podului de piatră, în care pas cu pas, râd și plâng deopotrivă. Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile tale...
Mă gândesc la ceea ce iubesc, mă gândesc la acest jurnal care se va construi ca un puzzle al unor zile atât de pline de viață, încât la întoarcere, ceva din mine, ceva din noi a rămas acolo, pe drumul dinspre Skopje spre Ohrid și apoi iar spre Skopje, un cerc perfect care închide în pumnul inimii amintiri și frânturi de viață. Privesc de pe pod râul Vardar, care se scaldă în sute de lumini și sunetul pianului lui Yiruma, River flows on you, se confundă cu sunetul ploii.
Pelerinul nu este altceva decât un căutător de sine. Este acel neastâmpăr, care nu-ți dă pace, te macină pe dinăuntru, până construiești noi și noi șanțuri, prin care sânge și lacrimi, curg deopotrivă pentru reîntregirea creației cu Creatorul.
Drumul înapoi spre țară nu poate fi redat, pentru că pelerinul trăiește plecări succesive din cuib, iar întoarcerea aparține mereu familiei și legăturilor de sânge.
Rămân cu luminile vechiului bazar, străbătut la pas în seara în care statuile plâng.
