Suntem în Săptămâna Pătimirilor. Mă gândesc la cei care pătimesc. Boli, neputințe, despărțiri de oameni dragi, aici sau între două lumi. Mă gândesc la războiul inutil și mutilant, la răsturnarea de sens a unor valori, până nu demult, sacre. Durerea, ceva atât de indescriptibil și atemporal.
Unde se termină tangibilul și începe credința? Cine ești când nu mai poți îndepărta paharul suferinței hristice? Cu adevărat, fără Înviere nu există sens. Ca-ntr-o grădină tainică, un labirint întors în sine, din care poți ieși doar într-un singur mod. Cu mâinile răstignite pe voința proprie.
Doamne, aici se termină toate grijile și deșertăciunea. Aici, la poarta cu iederă înaltă și mărăcini deși. Aici, în locul în care am lăsat iubirea înfășată la picioarele crucii și am intrat întru ale tale.
Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și poezia îmi pare haina de nuntă, haină de doliu, haină de dor, acoperământ gândurilor mele.
Vocea ta, de dincolo de mormânt, răzbate prin porii deschiși ai rugăciunii.
E timpul să deschidem ferestrele! Să intre lumina, odată cu dorul hristofor. Să ne fim!
Amin!
RăspundețiȘtergere