Am îmbrățișat o durere
și soarele creștea în piept
deși nici ziua nu devenise mamă
nici noaptea se apropia tiptil
doar visul prins în cuiul inimii
își mișca ochii,
de când îmi sunt
și părinte și copil
fără leac
lucrurile care nu se spun
se pritocesc
până când limpezi de sine
încap în Dumnezeul răstignit în icoana din colț,
nu știu dacă verile dospesc cuvinte
doar cerul se bucură ca de-o maică
adormind pentru lume.
Ești bine, părinte?
Mai crești copiii blândelor dureri
ca și cum ar fi ai tăi
mai vii spre mine cu pasul gol
în liturghia dimineții
să bați pe umăr timpul,
prietenul orfan
cu ziua niciodată mamă
și noaptea smulsă din cuibar;
simt oasele sfinților cum se adună laolaltă
într-o singură făptură
și lucrurile care nu se spun
cântându-se la asfințit
într-o singură durere
prohodită.
Ești bine, părinte?
Mai pictezi pasteluri pe înserat
când toamna coboară în sân nemângâiată
jumătate de lună peste jumătate de iubire
și copacii cu crengi golașe
ating cerul din care, rând pe rând,
păsări mici și albe,
speranțe injectate cu morfină
coboară în vene
coboară tu,
înainte să ne prindă dimineața
desenați pe hârtie;
Nu ține toamna în loc
intru în octombrie cu pielea arzând
șoptesc brațelor cuvinte de alin
mă răstignesc pe durere
și lemnul ei tare doare până la os.
Ești bine, părinte,
cum n-ai fi vis în plin amar
deschid palma
culeg rămășițele zilei și le îngrop
craniul cuvintelor plesnește ca un dovleac copt
odată cu iubirea.
