Au trecut patruzeci de zile. Multe, puține?! Cine te-a iubit, a fost acolo. Sâmbătă și în restul orelor îndepărtate. Împrejurul mormântului, printre crăițe și crizanteme plângând alb. Am văzut oameni. Am văzut neputințe. Și ceva ce nu părea cu putință. Intrăm în Săptămâna Pătimirilor. A vânzării lui Iuda, a vânzării propriei conștiințe pe treizeci de iluzii. A îngropării propriei demnități sub pretextul unei liniști aparente. A îngropării unui sâmbure de cultură și adevăr, sub preșul banilor și al lipsei lor. Sub pământ, viitorul se vede bine. Respiră un iz de putregai, același pe care l-ai condamnat în repetate rânduri, fiind încă liber să o faci. Înainte ca moartea să-ți răpească micile victorii. Cultura nu are casă, cultura are mormânt, unul pardosit cu pietre. Pietre de altar, pietre din vecinicie, pietre din temelia cuvântului. Cultura nu are Casă. Are poeți și sfinți pe care nu-i vei regăsi pe niciun perete de răsărit. Are dureri înjunghiate în inimă și speranțe zugrăvite în șoapte abia perceptibile. Cultura nu are Casă. Pentru că nimic din ce este sfânt nu încape între ziduri de liniște, ci doar de sacrificiu. Poetul sfințește ceea ce nu poate fi prohodit, din veci în veci, al Tatălui și Fiului și Spiritului creator. Amin!
În memoria poetului Marin Ifrim, trecut în vecinicie în 14 martie 2019.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu