Cronică la ”Spovedania oaselor” - Ionel Bota

Poesie și iubire, un narcotic de inițieri.
Despre ceremonialul tuturor „destrămărilor” în lirica Mihaelei Roxana Boboc

Dacă, în lumea aglomerată a literaturii care se scrie la noi, nu te mai prizezi la orgolii și capricii, mai toate având drept cauză invidia care sapă mereu la edificiul dedicat monumentului relațiilor corecte între atentatorii la glorie culturală, ajungi să constați că, totuși, o evoluție pozitivă are loc în aceste dinamici ale spiritului. Apar poeți, prozatori, eseiști, mișcându-se dezinvolt între contestații și revolte, invidia profesională, falsul elogiu și determinarea flamei libertare prin talentul scrisului. Nu sunt adeptul comentariului în siaj, nu e obligatoriu să urmez spuselor altcuiva despre cutare autor ca să-mi placă efectiv cum scrie acesta. 

Argumentul cărții ca atare funcționează pentru mine și în privința Mihaelei Roxana Boboc, autoare a unui limbaj liric mult simplificat dar deloc cuminte, de apetențe nonlimitative și vituperând o mentalitate a insolitului. Dorința șocului insolvabil e mare și în volumul Spovedania oaselor, poeme nerostite (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017, 98 pagini), prefațat de Marin Ifrim și escortat pe copertă de o frază binevoitoare sub semnătura temutului Daniel Cristea-Enache, carte unde multe din poeme îți induc impresia unei puteri autocratice emanând pe alocuri din versurile bine clădite pentru proiectul unei ample manipulări a înfățișării tuturor lucrurilor.

Vreau să spun că joaca dominantei cuvintelor, o grațioasă „crime story” din perspectiva unui vizionarism sever, perturbat de calchieri postoptzeciste ascunse sub eșarfa din selva de azi a tuturor experimentelor și experimentalismelor, arată că autoarea noastră știe codurile de comportament în structura neomiturilor, probează un devotament absolut pentru canonul poeziei noi, și mai ales știe să prefațeze sincronizări de reenergizare în operațiunea (obligatorie) de dezlipire de hedonismele mimetismelor sterile postdecembriste cu care s-a aglomerat, ziceam, piața literară până la a deveni un bazar de figuri și opere impasabile ca și cum noi, ceilalți, am avea vreo vină că se scrie mult și prost dar că asta e pedeapsa providenței și trebuie să o acceptăm, suportăm, suferim.

Poezia Mihaelei Roxana Boboc este una de impulsuri impredictibile, versurile par să articuleze un libido al scrisului care impune, propune, dispune, investește. Sub greutatea tăcerilor, inchietudinea intermediază gesticulații și comportamente, metafora e prizată la modul mimat pauper, doar inflexibilitatea e devastatoare („într-o lume a bărbaților,/ femeile îngroapă pe morții lor,/ în zori aprind liturghii de rouă,/ cuvântul se rostogolește pe obrajii pământului/ din care am fost luați,/ iar ele, femeile aceluiași anotimp,/ tămâiază regrete,/ adună bănuți de afecțiune și împodobesc cu ei copilăria,/ când mama era o punte între cer și țărână/ și nimeni nu se întreba de ce/ din părticele de memorie/ femeia mea devine liturghie.”) și un tremolo ivit dintr-un ceremonial distopic, fiindcă se poartă acum, visceral dacă îl raportăm la tema tuturor destrămărilor, inclusiv destrămarea clipei maștere dintr-un război al sinelui cu lumea „respirând” melancolie și meditații.

Eul auctorial caligrafiază, așadar, delicat spațiul, deșertăciunea ancestrală indică un poem cinematic dar toate acalmiile, numai că disjungerile sunt tot atâtea propuneri de perspectivare melancolică. Aplici fiindcă te dezici, ar suna butada. Aici, însă, încărcătura de tonusuri flamboaiante ale spectacolului liric conduce la o identificare majoră. Intervalul liber e interiorul, lăuntrul semnificărilor, poezia documentează stări, senzații, sentimente, răsfățul eului le finisează în iubire, iubirea aceasta ritualică, emoție, fericire, fascinație, narcotic de inițieri: „Ce e iubirea decât un șirag de emoții tăinuite în atriile poeziei/ ce sterp e cuvântul când nu-mi ești/ și te strig deși am murit înainte să te nasc/ țineam peretele acela în brațe și sângele curgea din mine/ te-am strâns apoi la piept fără să mă doară nimic/ odată cu tine lumea devenit o fărâmă de dumnezeire/ și trupul tău plăpând mai sfânt decât aș putea scrie/ totuși dorm cu mâna în părul copilăriei, dorm și mi-e frică/ de absența ta/ nimeni nu învață mamele să trăiască/ nu-mi spune: iată, Dumnezeu s-a împărțit din trupul tău într-o/ mie de spaime/ să le duci cu tine la râu și să te lepezi de singurătate/ în liturghia dimineții/ îngenunchez, orele se duc ușor pe obrazul verii/ desenez corăbii și iubesc, cu fiecare șoaptă, copilul din mine/ își vindecă rănile/ să mă ierți când din poezia mea va rămâne doar lampadarul/ unui vis/ să nu plângi/ mamele vin odată cu îngerii/ și rămân în polenul zilelor cu mâinile pline de iubire.” (În liturghia dimineții, p. 81).

Seducție se numește efectul plonjării în memorie, poemul e partea din arta seniorială a domolirii instinctuale. Devitalizarea are loc într-un sound arhaic dar imagismul e unul contrapunctic, fără a fi nevoie de mutații stilistice. Conceptual, mixajul sacru/profan, arhitectura unor „liturghii” de castitate convențională, impunerea senzației de finit („voi sufla cerului diminețile și ce rămâne aduc în poemul/ dintre noi,/ e cineva aici!/ primăvara se așterne peste bezna zilelor și nu mă tem.”) imprimă un rafinament simfonic organizărilor imaginarului. Dar eul liric nu este o figură abstrusă și infernul impulsiunilor pervertește și el în țintă „opera deschisă”.

Iată, așadar, extincția vitalității epuizând efectele și coborând în mitul ancestral dar pe un culoar modernizant ca reconstituire. Dar tot eul e acela care dă soluțiile scenografice și infirmă stereotipiile. Până și căderea cortinei e amânată, spectacolul poate continua, poezia Mihaelei Roxana Boboc nu e doar agreabilă și încadrabilă liricii remarcabile a ultimelor promoții dar îi oferă autoarei șanse potențiale să realizeze evadarea din pluton. Fiindcă, nu se poate contesta aserțiunea, Mihaela Roxana Boboc este o voce puternic personalizată în peisajul poeziei contemporane de la noi.

Ionel Bota, august 2018

Despre un copac și râul lui

În genunchi, în intimitatea candelei aprinse, sufletul se dezvelește. Zilele scad, nopțile își cer odihna de prunc. Cine nu cunoaște odihna, curge asemenea unui râu, învelind în razele lunii copacul rămas de strajă orelor mici. Trei ceasuri în care tu priveghezi iar eu dorm, în care eu dorm și tu curgi din pleoapele mele. Între noi, minutele se ascund și umblă șchioape de sens. 
Între noi, respirațiile domoale se alungesc după pătura dimineții. E încă noapte, și tu dormi. Tu dormi când eu respir prin pielea arămie a singurătății.
Iubirea noastră, ofrandă cerului închis în pumn. Fluturele care nu poate zbura își imaginează veșnicia stând la pândă. Cineva îți va pune pe buze otrava dulce a iubirii, cineva te va lecui de tine și cu firele acestea de polen vei împleti o pânză pe care roua va picta păianjeni argintii.
Cad frunze pe râul de jad. Apa se leagănă în brațele pietrelor. E încă vară. Dincolo, culorile fac dragoste în mansarda cerului. Ne privim prin ochiuri de vitralii, adulmecăm viața, așa cum numai copiii știu să o facă. Încet, nesigur și flămând.

Melhor de Mim

Lumea vorbește despre dor ca de o boală incurabilă
dorul și durerea - semințe aruncate în pământul fertil al poeziei
nimeni nu vorbește despre miezul dulce al durerii
o șoaptă aruncată în vântul de miazănoapte
iartă-mă, înainte să te sărut și zilele să curgă înainte și după
viața - o câmpie albă de păpădii 
cerul de mai
visele, ridicate din moarte spre lumină
lumina rece a dimineții
în care mă afund,
femeia nemângâiată, 
sângele din potir curge
pe pleoapele ei,
buzele mele cântă iertarea 
unui Dumnezeu șezând pe locul liber
dintre om și memorie,
azi parcă doare mai tare
în coasta iubirii
am pus degetul 
și cred încă,
grăuntele de muștar are gust de rai
femeia îmbrățișează cuvintele
săpate în piatră,
plânge,
morții din suflet se ridică și oasele se aliniază
cum odată, tu
îmi ascultai spovedania,
vers după vers,
plecam ca umbra unui înger 
pictată pe peretele de răsărit
așa te mângâi pe cerul meu
așa te cânt,
cu buzele sărate 
și dorul sărutat pe ochi
să nu mai vadă
culorile
tremurând în lumină.

pe șiragul de mătănii al mâinii stângi

Cu timpul te voi privi prin ochiul îmblânzit al nopții
ca pe tabloul prins în peretele din mansardă
culorile demult iertate pe pânza pictorului
inocenta îmbrățișare a ploii
picurând pe streașină departe.
Să nu omori poezia cu pasul ei zglobiu
să nu ridici vălul inimii captive
înainte să zboare pasărea cântă
și trilul ei e plânset
eliberarea vine după ce agăți în cui memoria
aroma vinului odată cu primul sărut
singura amintire pe care o port pe șiragul de mătănii
al mâinii stângi.
Zilele din valea viilor sunt trasate monoton
fără semnale de avertizare
inima intră în colivie
în noaptea de august
vocile noastre se aud din exil
prohodind iubirea sau poate mâinile dezgroapă
ceea ce sufletul cunoaște.
Cu timpul pictorul mângâie tablourile rănite
până devin icoane vii.

Cronică la ”Spovedania oaselor” - Ottilia Ardeleanu

https://poezieromaneasca.wordpress.com/2018/08/13/din-oasele-mele-am-nascut-poeme-care-dor/#comment-3704

Poeta Ottilia Ardeleanu descifrează sensul poeziilor mele din volumul ”Spovedania oaselor”, într-o cronică demnă de orice pagină de revistă literară de calitate.

Mulțumiri Ottiliei, care dovedește un ascuțit simț psihologic. Sunt încântată de a o fi descoperit în această ipostază.

din oasele mele am născut poeme care dor

August 13, 2018 — poezieromaneasca

Volumul de față cuprinde mărturisiri ale poetei, pe drumul oaselor către înaintași, un fel de istorie de familie reconstituită prin poeme nerostite, scrise ca epitafuri într-un cimitir al amintirilor.

De bună seamă, Mihaela Roxana Boboc adună oase în poeme cu arhetipuri, femei din viața ei; are totdeauna o rugăciune pregătită pentru cuvintele din care cândva vor rămâne oasele lor să o amintească pe ea, poeta care se spovedește prin poezie! Ea plânge când scrie și scrie pe brațele crucilor unde doarme neamul ei, și de ce nu, și al nostru!

Pare că trupul ei s-a mutat printre oasele străbunilor, în cimitirul unde un Hristos coboară dinspre cetate…/ Cineva ascultă plânsetul.

Poemele nerostite se scriu în suflet cu lumina dintre pleoape și cu durerea ființei care nu poate vorbi, ci doar gândi despre oameni duși dincolo și despre țara acestor oameni ale căror oase stau cuminți în lumea cealaltă.

Dragostea, viața, moartea se petrec în vis, în tăcere, în nopți albe ca primele zăpezi ale copilăriei. Sunt încercări dure, pironiri ale simțurilor, uneori halucinante gânduri din care se mai naște un poem și încă unul.

Mihaela are un apetit nichitian de cuvinte (nedor, nelacrimi, nepoeme) și combină patologic adjectivul nerostite cu diverși termeni: cuvinte nerostite, poeme nerostite, exprimări care intervin în mai multe poeme din acest volum.

Femeia, cum spuneam, este reprezentată arhetipal, un excelent mediu pentru viață. În lipsa ei, pare să se instaleze un soi de dezordine universală.

Poeziile din acest volum par interminabile rugi. Spovedanii dinaintea unui părinte neprezent care parcă îi oferă permisiunea unei noi creații, unei nașteri, cum ne prezintă poeta, a unui alt copil din trecut ori viitor, sau a unei alte femei, străbună ori urmașă, de parcă ar fi un cal troian sau o matrioșkă, în ea sălășluiesc deopotrivă cei duși cu cei care vor urma, ducând păcatele tuturor. Nicio poezie-spovedanie nu-și uită cuvintele afară. Totul se petrece interior, ca într-un film mut. Doar gesturile, mimica, ochii spun totul despre trăirile poetei. Cuvântul se naște mai întâi înlăuntrul ființei! Cu fiecare naștere de poezie, femeia  devine o alta, cu alte perspective vizând iubirea, viața și moartea: Punctul se desface în atâtea silabe, până strigi poezie/ deja ți-a furat emoțiile, vers cu vers-/ devin altă femeie/ Arunci cuvintele în cer.

Curios este că lucrurile se întâmplă de-a-ndoaselea, adică unde ar trebui să găsim liniște, există tulburare și invers: furtuna e în altarul meu, dincolo e o liniște grăitoare;/ Am văzut cerul strâns în pumn.

Acest volum de poezie este un plâns tomnatic, monoton, bacovian, interior și inaudibil lumii: am văzut cerul strâns în pumn/ și am plâns./ Am văzut cerul strâns în pumn; ce lume caldă e cimitirul și cum l-aș pomeni pe tata/ din mijlocul cuvintelor nerostite/ cineva ascultă plânsetul femeii/ cineva mă dezgroapă/ plângând./ Cineva ascultă plânsetul; stând la masa de scris poetul plânge/…/ la ora 3 a dimineții îngerul se întoarce în trupul nopții și plânge/ Tălpile cuvintelor; copilăria mea și plânsul mamei…/ Empatie; a plecat în ziua când a învățat cum e cu poezia/ care plânge în tine până te sufocă/ Iar eu o iubeam; așadar privesc un punct din care poți plânge într-o virgulă/ Un punct; o lume cu genunchii juliți ne devine casă,/ mi-e dor de timpul de la picioarele evei/ înainte să mă nasc mamă/ și copiii să-mi plângă în colțul inimii/ Fără anestezie; femeile plâng și iartă în clipe doar de ele știute,/ femeile îngroapă și dor/ Dresorul de iluzii; mama îmi dezleagă caii din suflet/ si plâng odată cu tine,/ Poeme nerostite; plâng odată cu terapia care mă înghite ca o sugativă/ plâng odată cu trupul tău într-o sută de poeme nerostite/ Terapia copiluluilepădat; lumină din lumină – în plânsetul furnicilor/ Lumină din lumină.

Cartea aceasta este un plânset!

Mihaela percepe drumul vieții și al scrisului, desigur, ca pe o întoarcere, în nenumărate rânduri, în pântecele mamei, poate din teama de a nu fi reușit, poate din experiența unei existențe neîmplinite sau din dorința de a o lua de la capăt altfel, de a se retrage în liniștea din placentă, de a se reconecta prin cordonul ombilical la trupul mamei, cel dintâi mediu, mediul curat, nepăcătuit.

Poemele Mihaelei îmi dau senzația unui șir de vedenii care nu se risipesc precum ceața, nu dispar la ivirea zorilor. Ele intră în sfera dezgropării, reconstituirii, reașezării celor din trecut într-o matcă a perfecțiunii, a religiozității, a rememorării perpetue. În acest sens, poeta folosește termeni adecvați unui ritual, unor tradiții: cimitir, oase, plâns, lacrimi, neliniște, moarte, îngropare-dezgropare, cruci, îngeri, Dumnezeu. Și niciodată dezlegați de poem, poezie, poet. Mihaela Boboc consideră că aceste trăiri sunt cu mult mai fragile și mai penetrante atunci când vin așternute pe hârtie.

Sunt bolnavă de cuvinte/ Cu viața nu te joci – afirmă poeta; cuvintele i se împletesc, precum algele, în jurul mamelor și copiilor lor care se întorc în mod repetat în făt pentru a se naște încă o dată și încă o dată din durere, din țipăt, din păcat, pe când la ivire în lume se amestecă insistent cu multele întrebări: cine eram înainte să fiu cine ești?/ Cu desaga de poeme în spate.

viața asta atârnă de ceea ce nu spunem când suntem ceea ce nu suntem/ Fără anestezie. Este vorba despre o discreție care uneori doare!

Pe drumul durerii, poeta picură din metafora anotimpurilor câte un strop: noaptea ni se strecoară printre degete/ luna și-a luat lumina în brațe și îi vorbește despre moarte,/ ca despre un poem aprins de tăciunii furiei/ Orașul doarme sub noi.

Asocierea morții când cu poemele, când cu versurile, cuvintele ori semnele de punctuație reprezintă o modalitate originală de a transpune capătul tuturor lucrurilor în ceva frumos, pozitiv, poeta fiind convinsă că poezia este salvarea, mântuirea, miracolul și izbânda vieții asupra morții.

ce mici și singuri ne naștem/ și cât dor încape în fiecare vers răstignit pe durere!/ Printre rânduri, Dumnezeu…

Poeta are o altfel de singurătate, o singurătate ruptă de neam, de cei dragi, de fiecare persoană în care se transformă: fiică, mamă, femeia care scrie si care doare cu fiecare amintire cernută prin suflet, prin scris, prin durerea dispariției lor fizice. Ea se vede în trecut, de fapt, se întoarce cu bună-știință acolo: … întineresc în paginile întoarse/ până la oase…/ Printre rânduri, Dumnezeu…

Dorul din poemele Mihaelei este copleșitor, deși în exprimări simple, de o modestie exacerbată, asemenea unor rugi/ incantații serale: să mă ierți, mamă,/ poezia seamănă cu tine/ are trupul iernii și prea mult dor în raniță/ aleargă sălbatic prin lume/ și uneori se adapă din suflet ca dintr-o tipsie,/ pe care ai asezat copilăria/ prefăcută în chihlimbare./ Mama atinge bulgărele rostogolit din lună.

Nașterea și renașterea devin laitmotive: oasele se aliniază încet/ corpul rămâne în poziția fetus/ sunt gata, mamă, să mă nasc din nou/ ca prinzând din urmă culorile,/ să alerg prin morțile imaculate/ Octombrie și tu.

Poemele nerostite au tot felul de forme, însușiri, determinări: cu gâtul strâmb, poem aprins de tăciunii furiei, poem-antidot, poeme-pansament, poeme-revoltă, poeme mici, și mai mici decât gămălia unui ac, poemul acela fără titlu, poemul dintre noi, nepoemele mele, poem de dragoste, luna prinsă în poem, femeia poemelor mele nerostite, îmi lepăd hainele în acest poem, poemul din poem, poemul văruit în doliu când taci, poem cu nume de sfânt, poemul orfan.

Firul poemelor din acest volum este unul liturgic, aproape că se impune o aură creștinească, de smerenie, să pleci privirea, să te așezi în genunchi. Poemele implică prea multă moarte, spovedanie, ritual, rememorare a morților. Se merge pe un drum al oaselor ca printr-o istorie a familiei, cum am afirmat anterior Moartea are cuvintele la ea și face risipă de emoție umană.

Femeia și bărbatul au rostul lor în lume, ca și plânsul unei mame.

Cimitirul este locul oaselor, capătul de drum. Așezământul martirilor, al eroilor neamului din tată în fiu, locul de liniște și verdeață al celor sortiți să-și dea viața: Emi privește în gol de multe ori,/ își organizează lumea în zeci de sertare invizibile, în timp ce mie mi-e frică/ că într-o zi îl voi sriga pe numele eroilor care-l locuiesc/ Gustul spaimelor mele.

O nostalgie pentru fata care a trăit înlăuntrul ei o macină pe poetă: am iubit-o pe fata aceea, încă o iubesc,/ pumnii ei mici ocroteau sufletul morții și mă ruga/ să o mai las ghemuită în mine/ un ceas,/cât tu ești încă departe construind ziduri/ Rostogolește cuvinte din necuvinte.

Trecerea poetei prin ipostazele înainte-înapoi, ca fată/ mamă/ femeie – ea însăși, mă teleportează în versurile păunesciene “Tatăl meu, băiatul meu, Mama mea, fetiţa mea.” din “Rugă pentru părinți” – o transformare de rol în timp, pe revers.

Mihaela este o matrioșka în care își ține toate femeile, mamele, copilele în care se vede/ se transformă/ se întoarce/ se întruchipează. Se ferecă în sine cu toate cuvintele, oasele, spaimele, negurile, umbrele, lacrimile, rugăciunile, spovedaniile și tot ceea ce o face să se întoarcă în vremuri și oameni dragi. Figura tatei, chipul mamei sunt pregnante, autoarea intră și iese din aceștia cu amintiri cu tot, cu poeme cu tot: din oasele mele am născut poeme care dor/ Rostogolește cuvinte din necuvinte.

Noaptea patronează spiritul poetic, este amfitrioana trăirilor, angoaselor, suspinelor, cuvintelor nerostite. Nopțile sunt călugării gândurilor/ Poeme nerostite.

Viața de poet este un perpetuu ritual: poeții locuiesc în case de lut/ se descalță de cuvinte/ închină pământul cu tălpile goale/ și abia târziu/ când nimeni nu va ști cum/ vor scoate candela din piept/ Copiul-acuarelă.

Poemele Mihaelei suferă de autism, au necesități terapeutice, stau un timp la terapie intensivă până să devină poeme imune, forte, care să țină piept valului de dor și de durere. Autoarea își aplică terapia prin scris, se pansează cu poeme acolo unde doare, poeme nerostite: am murit înainte să mă vindec și asta nu mai contează/ în terapia iubirii, relativitatea devine absolut și/ Dumnezeu e prunc în ochiul minții,/Terapia iubirii închipuite.

Totodată, gura profetică a poeziei face ample mărturii despre Fetița de zăpadă ori Copilul-acuarelă, Femeia (care) încă vâslește, Ridurile dimineții, Femeia din zid, Pribeagul cu poem în spinare, Rapsodia simțurilor etc. Cum spuneam, poeta inventează terapii: Terapia iubirii închipuite, Terapia peretelui alb, Terapia copilului lepădat, Terapia dependenței de iubire. Chiar și nașterea este considerată aici o lepădare care solicită iertarea lui Dumnezeu: am fost copilul de care te lepezi/ în chinga inimii te strâng, mamă/ Terapia copilului lepădat.

Peste toate terapiile la acel plânset audibil din toate colțurile, nimeni nu ar putea să-și imagineze cum e dincolo de umbre, spaime, lamentări, rememorări, nici pe atât ce lume se ascunde între brațele crucii/ Lumină din lumină.

Chiar și iubirea este descrisă într-un fel trist, ea face parte din obiceiuri, din tradiție: ce sterp e cuvântul când nu-mi ești/…/ odată cu tine lumea a devenit o fărâmă de dumnezeire/ În liturghia dimineții, iubirea înseamnă credință, rugăciune, ritual, tradiții, neuitare de cei duși în locul tăcerii și al liniștii universale, înseamnă sfințenie și dăruire: mamele vin odată cu îngerii/ și rămân în polenul zilelor cu mânile pline de iubire/ În liturghia dimineții. Tot despre iubire tainică, sfântă aflăm și din dialogul acesta: Tu nu ești din lumea asta. Dacă ai fi de aici, cum te-aș mai/ iubi/ din creștetul poeziei pană în tălpile copilăriei/ … a dragoste.

Chiar și poza autoarei, de pe coperta principală emană tristețe, plânset și rugă.

Dar, “nu plânge acela care nu vede”, spunea Victor Hugo.

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 13 august, 2018

Era timpul, nu crezi?

Mă auzi? Firește că mă auzi. Doar eu nu mă mai aud,
deși deschid cu aceeași precizie ferestre, 
matematica cerului nu dă greș
unu plus unu nu fac niciodată noi.
Noi suntem dragostea impară, cioburile răsfirate în lume
în ochii celor care cred.
Noi suntem plânsul mut, suntem rămășițele zilei 
creioanele neascuțite ale lui Dumnezeu
scrijelim în carnea timpului, 
tăiem oriunde mai e ceva de amputat.
Inima merge cu mult înaintea trupului
nu poate fi gazată nici anesteziată
era timpul, nu crezi?
să rupem flori-din-soare 
și să gustăm felia de dragoste sărată
ne ține la suprafață când totul ne împinge în beznă
dându-le Tu, vor aduna
deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bucurie
dar întorcându-ți fața Ta, se vor tulbura...

Oamenilor le e frică de momentul când nu mai aparțin
copilul desenează cu o cretă pântecul mamei și se așază cu grijă pe asfalt
tălpile lor peste trupurile strigând înăuntrul unei singure mame
lumină lină,
jertfa de seară,
mâinile care strâng în brațe iubirea fără teamă
mâinile lor.

Noi suntem creioanele neascuțite ale cerului
ochii care aprind candele în mormânt
inima fără anestezie
copilul purtând grija mamei 
pe asfalt.