Lampioane din
vată de zahăr
”pe cerul ca un carusel
pe cerul ca o Golgotă
dăm drumul cuvintelor”
Îngânam versurile, fără să-mi dau seama. Alex mă privea
cu expresia aceea pe care o cunoșteam atât de bine. Nici aprobare, nici
dezaprobare. O ironie subtil mascată sub platoșa curiozității.
- Așadar, azi ești poetă? m-a întrebat cu un glas ușor
grav. Să știu cum să-ți vorbesc.
- Ce relevanță are? îi întorc imediat întrebarea. Sunt
cine sunt. Ieri, azi, mâine – tot atâtea secvențe posibile ale aceluiași stăpân.
- Aha, carevasăzică, recunoști că te stăpânește. În
sfârșit, aruncă el spre mine un zâmbet triumfător.
- Te naști poet. Poezia nu este o devenire. Este ceea ce
este. De nediscutat, de neargumentat. În plus, este un stăpân credincios, îi
întorc eu zâmbetul și mă îndepărtez de fereastră.
Mă enervau și mă amuzau, deopotrivă, aceste discuții, cu
jumătate de gură. Nu lăsam să se vadă, nu voiam să îi ofer vreo satisfacție.
Dar el știa. Știa mereu pe ce butoane să apese.
Trecuseră trei ani de când aflasem că îl iubesc. De
altfel, era cel mai nesuferit bărbat întâlnit în cei treizeci și opt de ani, de
când alunecam în lumea aceasta. Nimic nu ar fi anunțat pasiunea care îmi
stăpânea cele mai intime simțiri. Nimic. Îmi semăna, pe cât de mult nu-mi
doream să recunosc. O fire dificilă, schimbătoare și atipică.
A fost prea târziu să dau înapoi în fața evidenței. El
și-a dat seama înaintea mea ce simt. Aș fi vrut să-i urlu că nu e adevărat. Că
se înșală, că îmi induce o idee complet falsă și fără fundament. Am rămas, în
schimb, pe gânduri și am început să mă bâlbâi. Am pus vina pe poezie și pe
starea mea artistică.
Cum că îl proiectasem greșit într-un loc doar al meu, la
care nimeni nu mai avusese acces până atunci. Și aveam să-l scot, fie și cu
cleștele de acolo. El a râs, oh, cum a râs, cu vocea aceea puternică, a râs și
mi-a urat succes.
Am ajuns aproape împleticindu-mă acasă în seara aceea.
Inima îmi bubuia în piept, fusesem descoperită și nu știam cum să reacționez.
El n-a făcut ulterior nimic. Niciun pas în vreo direcție,
erau acele discuții despre poezie, presărate pe alocuri cu umor. Și atât. Știam
că simte la fel. Pur și simplu știam.
În seara aceasta este festival de muzică la Brașov. În
Centrul Vechi, în frumoasa Piață a Sfatului, scaunele albe stau distanțate
conform măsurilor anti-Covid 19. Om și mască, laolaltă, om și albul din spatele
retinei.
Sunt cazată la o pensiune rustică, camera spațioasă dar
intimă îmi aduce aminte de acasă. De două zile pictez neîntrerupt și din când
în când, scriu.
Azi Alex ajunge în oraș. Am vorbit să ieșim împreună, să
ne bucurăm de festival și de weekend. Să ne enervăm reciproc, așa cum numai noi
suntem în stare. Când el va vorbi despre inutilitatea măștii și eu îi voi spune
despre statisticile seci, iar el se va enerva că sunt făcături, și adevărul
este altul. Va face cuta aceea orizontală între ochi și va scăpăra furie, eu
voi reacționa, ca întotdeauna, numindu-l conspiraționist. El se va ridica,
nervos, și mă va lăsa vorbind, iar eu voi mări pasul să-l ajung, schimbând subiectul.
Pentru că totuși, e început de toamnă. E cântec și în pântec se simte viața. El
se va opri, la un moment dat și va spune o glumă, care să șteargă discuția
anterioară. Este același nesuferit pe care îl iubesc și pe care îl strâng
vizual în brațe, chiar dacă rareori îl ating. Și atunci, ca prin întâmplare.
Mâinile noastre nu cunosc alinare, gurile noastre nu
cunosc sărutul, trupurile noastre nu cunosc astâmpăr.
Așa a fost să fie. Să ne fi întâlnit, deja cunoscându-ne,
fără a mai fi nevoie de etichete. Al meu, a lui, a cuiva. Am fi ars, ca o
văpaie, am fi mistuit și ultimul dor. Am fi fost împreună un trup de care te
dezbraci și pe care îl dai uitării și te scuturi. Așa suntem două suflete,
absolut îndrăgostite unul de celălalt, care vom trece prin viață separat.
Pentru a nu ne răni prezența, preferăm absența.
Ce este absența? Când sufletul vine înaintea trupului și
își ia partea sa de adevăr, dar ce este adevărul? Cine este Adevărul?
Meditez de ceva timp, în timp ce mă pregătesc pentru
plecarea spre festival. Retușez machiajul, aplic ceva ruj și zâmbesc oglinzii
cu generozitate. Mașina lui este în fața pensiunii. Un claxon scurt, după care
mă grăbesc, să nu mă aștepte.
Zâmbesc în continuare în timp ce ne salutăm și începem
discuția despre orice.
Ajungem în Piața Sfatului, plină ochi. Om și mască. Nu,
n-am început acea discuție, dar va urma. Îi simt deja neastâmpărul și
nemulțumirea. Din modul în care se uită de jur-împrejur, și oftează.
Nu spune nimic totuși, ne ocupăm un loc pe scaunele albe
și curând, muzica începe să pătrundă liniștea. Două ore de răgaz și neliniște,
de zâmbete furate și chicoteli, între melodii.
Vreau de ceva timp să-i spun că nu-l mai aștept. Că în lumea
mea nu mai este loc de îndoială. De lucruri spuse și făcute pe jumătate. Ceva
mă oprește, însă. Nu poate fi vorba despre teamă. Am ajuns deja cu gândul
dincolo de această stare atât de familiară. Zilele care se succed monoton,
ritmul lor cadențat, apoi hăul care se cască și înghite totul în jur. Casele,
copiii, părinții, amintirile. De undeva, dintr-o cutie neagră, plânge copilul
cu traumă de abandon. Cel pe care l-ai lăsat singur și ai plecat la sticla ta
cu vodcă, negare și rușine. Copilul nemângâiat, copilul visător, copilul fără
copilărie.
Mă uit la el cum se bucură. Văd copilul din el, pe care
l-aș ocroti, până la epuizare. Văd libertatea și spiritul pus pe șotii, mă văd
și nu știu cum să îi dau drumul.
Așa că nu spun nimic, merg doar de-a lungul Străzii După
Ziduri, după încheierea concertului. Este început de toamnă și de-a lungul
râului, pașii noștri răsună pe asfalt. Se oprește deodată și scoate, de
nicăieri, un lampion. Vom face precum în poemul tău. Cum era? Lampioane din vată de zahăr... Pe cerul ca un carusel / pe cerul ca o Golgotă / dăm drumul cuvintelor,
adaug eu, cu emoție în glas. El ignoră privirea mea, se concentrează pe
aprinderea lampionului și îi reușește. Lumina alb-gălbuie chiar seamănă cu o
vată de zahăr, concluzionez eu, urmărind zarea care devine, pentru o clipă,
poezie. El mă privește, în sfârșit, și mă trage în brațe, spre sărutul care ne
unește gurile, în miez de septembrie.
Ia ce știe că e al lui, ia din mine și nu pune nimic în loc, mă gândesc mai târziu. Eu voi pune totul la loc, ca și când
n-ar fi fost. Poem după poem. Acuarelă după acuarelă. Tu, ia promisiunile care
nu se țin, ia iubirea care nu se dăruiește, ci doar este!
- Așadar, azi ești poetă? aud din nou vocea care mă
răscolește.
- Sunt, dragul meu, sunt.
***
Același om
poți să te
îndrăgostești de același om
din nou și
din nou
să îl scrii
cu buricele degetelor pe tastatură
până când
omul se confundă cu poezia
inima
poemelor mele este un altar pe care ard
nume
e început de
octombrie
și te iubesc
în toate viețile
pe care le-am destrămat precum un ghem
la
picioarele muzei
ah!
cum te-aș
scoate din tablou
să te
învelesc în toamnă
când din zi
rămâne orfan copilul
blândelor
iluzii
cum te-aș
săruta în taină
lipindu-mă
de tine ca de-un avertisment
pe aici nu
se trece!
nu se
dezminte poezia
cu suflet de
femeie alergând prin câmpuri de ceață
tălpile ei
pe trupul meu ca un culcuș flămând
mâinile tale
ating clavicula toamnei
de plouă și
frunze îmi învelesc trupul gol
de suflet
plin
în toate
viețile pe care le-am destrămat precum un ghem
înainte și
înapoi
spre
vecinicie.
Mihaela Roxana Boboc
