Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

marți, 25 februarie 2020

Cutia poștală

Un vis mă urmărește din perioada preadolescenței. Intru în bloc și deschid cutia mea poștală. Numărul patru se vede clar. Înăuntru, scrisori așezate de-a valma îmi pică în brațe. Mă uit și fiecare are expeditor diferit. Sunt rude, cunoștințe, prieteni, iubiri de la care aștept un semn, dar și oameni pe care nu-i cunosc dar îmi scriu. Uneori sunt și obiecte înăuntru. Țin minte să fi fost mărțișoare, cărți, felicitări, chei sau pur și simplu mărunțișuri. 
Mă bucur de fiecare dată ca un copil. Inima îmi bate repede, tot mai repede. Îmi încarc brațele cu scrisori și intru în casă să le deschid pe îndelete. Le văd scrisul, uneori aplecat spre stânga, alteori spre dreapta, cerneala spălăcită sau închisă și citesc.
Visul se termină nedeslușit dar când mă trezesc mă lovește un dor de ceva ce nu înțeleg. Nu seamănă cu nostalgia, nici nu singurătatea. Înțeleg că anii în care am crescut cu cheia de gât au trecut, dar azi am iar opt ani.
Mă aplec asupra unei coli de hârtie albastră, cu iz de vechi, despre care mama îmi spune că o amintire din vremea tinereții ei. Scriu prima mea scrisoare. Este pentru prietena mea cea mai bună, a altă Mihaela. Are ochi albaștri și e tot ce vreau să văd. Casa ei frumos aranjată, părinții - profesori - mereu zâmbitori. Nu știu de ce, dar de la o vreme nu-mi mai vrea compania. Are o nouă prietenă, de familie bună, înstărită. Plâng, mă frământ, mă simt săracă și mică, de nedorit. Și aleg singura cale pe care o cunosc. Scriu această scrisoare în care îi spun că o iubesc, că doar pe ea, dintre toate prietenele din lume, o vreau lângă mine. 
O pun în cutia ei poștală, cu speranța unui răspuns. Zilele trec și răspunsul nu vine. Ea se depărtează și mai mult și râde pe seama mea alături de noua ei prietenă. Râde mult dar eu nu-i răspund. Mă rog să fie bine.
Trec mulți ani, șapte-opt. Suntem la liceu acum. Eu fac studii economice de comerț, ea bio-chimie. Ne găsim în parcare, la bara de covoare, în același loc în care cu ani în urmă făceam gimnastică și giumbușlucuri împreună.
Îmi povestește dezinvoltă cum iese la întâlniri în Crâng și bea. Se trezește după câteva ore din beție pe o bancă din Crâng. Părinții sunt consternați. Eu încerc să asociez imaginea fetei din copilărie cu ceea ce mi se povestește și nu reușesc. Am un blocaj și vede pe fața mea acest lucru. ”Ai mei regretă că nu am rămas prietene, îmi spune din senin. Dar vezi, tu erai mereu cu biserica, cu preocupări de oameni mari și parcă prea serioasă și ei au zis că o să-mi fii o influență nefastă”.
Mult timp după ziua aceea m-am gândit la Mihaela, la fata pe care o iubeam cu toată puritatea sufletului meu de copil. La prima oară când dragostea ți se respinge și nu se mai întoarce.
Am aflat de curând că este bine. Are familie, copii și locuiește într-un oraș mare. Mi s-au umplut ochii instantaneu de lacrimi.
Nu știu de ce mi-am amintit azi de întâmplarea aceasta. Poate pentru că e Dragobete și se vorbește sus și tare despre iubire.
La un post de radio, azi-dimineață s-a vorbit despre Epistola întâi către Corinteni a Sf. Apostol Pavel. Nu m-am așteptat, întrucât nu era un post de radio clasic. Dar m-am bucurat că se vorbește încă despre lucruri care nu pier. Dragostea nu cade niciodată. Deși luată în derizoriu și asociată cu orice altceva mai puțin dăruire necondiționată, dragostea a rămas un perpetuum mobile, un mecanism interior mai puternic decât oricare altul, de necuprins și de neînțeles în lipsa adevărului hristic.

”De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”