Pelerinaj spre Maramureș - octombrie 2021 (partea I)

Nici zorii nu au dat și eu merg repejor dinspre Strada Viitorului spre Biserica Eroilor cu rucsacul în spate și valiza pregătită de drum. 

Este 21 octombrie și am plecat într-un pelerinaj spre Maramureș, pe care l-am așteptat cu nerăbdare timp de doi ani, de la ultimul pelerinaj în această zonă atât de pitorească. 

Atunci nu am scris nimic, prea mare a fost setea de călătorie și dorul de liniște. Acum scriu din același motiv pentru care fac fotografii. Să nu uit senzația, trăirile, să nu uit nimic. Mă sperie uitarea. Această amnezie a gândurilor, care se așterne după ce părăsești un loc pe care îl iubești. 

Este joi, în zori. Plecăm spre Iași, la Sfânta Paraschiva. Bucuria este mare, pelerinii așteaptă și odată cu rugăciunea de călătorie, fiecare cu gândul lui, anticipează întâlnirea cu Sfânta. 

Vremea este însorită, este o toamnă blândă, una dintre acele zile care se deschid spre soare, încă din tihna dimineții. 

Ajungem în jurul prânzului în centrul Iașului, la Catedrala Mitropolitană. Nu este aglomerat, se stă la rând respectând regulile de distanțare. În circa treizeci de minute suntem la racla sfintei. 

Ating racla sfintei și mă rog. Pun mâna dreaptă peste mâna sfintei și o simt vie și caldă. Încep să plâng fără să mă pot opri sau măcar să încerc să o fac. De-a lungul timpului, am constatat că sunt momente în care lacrimile vorbesc mai mult decât cuvintele. Rugăciunea curge pe obraji. Palma dreaptă îmi amorțește de când am atins racla și rămâne așa până ajung din nou la autocar. 

Ajungem și la Biserica Sfinții Trei Ierarhi, monument de arhitectură. Rămânem pentru fotografii și bucuria își intră în drepturi. 

Pentru că distanțele sunt mari și vom înnopta în Suceava, se merge aproape întins. Autocarul este confortabil, discuțiile se prind lanț, fiecare cu bucuria și senzația împărtășită de la Iași.

Când ajungem în Suceava, ne oprim la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou. În mănăstire, lângă raclă, un călugăr cu trup firav citea acatistul sfântului. Prilej de meditație și rugăciune. 

Despre Mănăstirea „Sf. Ioan cel Nou” aflăm că a îndeplinit rolul de reședință mitropolitană a Moldovei (1522-1677), fiind în prezent reședință a arhiepiscopilor Sucevei și Rădăuților (din 1991). Aici se află moaștele Sf. Ioan cel Nou, aduse în anul 1589 de la Biserica Mirăuți (fosta catedrală mitropolitană a Moldovei).

La mănăstire, toamna și-a intrat demult în drepturi. Dintre zidurile vechi, răzbate liniștea. Acel punct în care te întorci înlăuntrul tău cu bucurie și greu mai ieși. Aici se odihnesc toți ai tăi, vii și adormiți. Cei pe care îi treci mereu pe pomelnic, de parcă scrierea lor ar face lucrurile mai palpabile, mai de nestăvilit.

Părăsim mănăstirea totuși cu sufletul împăcat știind că în curând ajungem la hotel și putem despacheta toate ale zilei, emoții și gânduri, trăiri și rugăciuni, și le putem așeza la capul patului, întru odihnă.

Hotelul Continental își merită renumele. Confort și intimitate, cele două cadre necesare unui bun popas. În plus, mâncarea se dovedește a fi excelentă. Rămân cu gândul la cei mai buni papanași, împărțiți cu tovarășii de masă. 

A doua zi dimineață, la micul dejun cu bufet suedez, îmi aduc aminte de fericire. Da, la o ceașcă de ceai și una de cafea, împreună cu pelerinii mei cu suflet mare, dimineața îmbracă straiele fericirii.

Intrăm în tărâmul mănăstirilor Sucevei, și începem periplul cu Mănăstirea Dragomirna.

”Mănăstirea Dragomirna este un complex mănăstiresc fortificat din România, construit în perioada 1602-1609 în satul Mitocu Dragomirnei din comuna omonimă (aflată în prezent în județul Suceava) de către mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei. Ea este situată în apropierea pădurii Dragomirna, la o distanță de 12 km nord de orașul Suceava. Biserica mănăstirii are hramul Pogorârea Sfântului Duh (sărbătorit în duminica de la 50 de zile după Paști).” https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Dragomirna

În ținutul Sucevei domnește liniștea. Zidurile groase, înalte, arhitectura impunătoare a fortificațiilor,  toate îmbrăcate în straie de toamnă, te cuceresc iremediabil. Am simțit că timpul fuge sub noi, fuge întocmai unui copil zglobiu, care după ce își arată zâmbetul știrb, dispare în pădurea ruginie și rămânem așteptând. O nouă zi, o nouă revelație, o permanentă căutare. Așa este cu miracolul acestor locuri binecuvântate.

Dragomirna se bucură de compania veverițelor negre, cu greu m-am oprit a le vâna prin cadrele fotografiilor, cum săreau prin frunze și direct pe crengile înalte până la cer.

Aici se află una dintre icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, datând din secolul XIX. 

Una din privirile pe care le iei cu tine și nu le mai dai drumul, pentru că deja devin parte din sufletul tău.

Pictura mănăstirii atestă vechimea ei. Mă impresionează pereții unei mănăstiri trecute prin timp, având acea senzație clară că vecinicia s-a născut în mâinile pictorului.

Tot în această mănăstire se află o părticică din moaștele Sfântului Iacob Persul, prăznuit la data de 27 noiembrie. Cel care înfruntând cele mai groaznice chinuri, cu ultimele puteri a spus:

 "Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, Atotţiitorule, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Cel ce eşti lăudat de heruvimi şi slăvit de serafimi şi preamărit de toate cetele cereşti, precum şi de toată suflarea, caută spre mine, Dumnezeule al viilor şi al morţilor, şi mă auzi pe mine care sunt abia viu. Căci iată că îmi sunt tăiate toate mădularele şi zace trupul meu o parte mort şi altă parte încă puţin viu. Şi nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mâini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpâne. Nu am genunchi pe care, căzând, să mă închin Ţie, Ziditorului meu; mâinile, picioarele, umerii şi pulpele mele îmi sunt tăiate, iar eu sunt aruncat înaintea ta, Atotvăzătorule ca o casă căzută şi ca un copac fără de ramuri. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa până în sfârşit, ci scoate din temniţă sufletul meu".

Acestor cuvinte nu mai pot adăuga nimic, pentru că în fața unei asemenea mărturisiri de credință, nu poți decât să te închini.

Așa, părăsind acest locaș mănăstiresc, cu gândul la mucenicii tăi, Doamne, puțini kilometri ne despart de Mănăstirea Putna.

Nu trec cu vederea faptul că la Mănăstirea Dragomirna, maicile cu mâini neobosite pregătesc produse mănăstirești de leac, pentru diversele boli și afecțiuni ale trupului dar și ale sufletului.

Merită cercetat site-ul acestora și îl las drept mărturie al celor văzute la pangarul mănăstirii. https://www.produsemanastiresti.ro/

Revin la Mănăstirea Putna și cercetând istoria locului, aflăm că Mănăstirea Putna este unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” de către Mihai Eminescu, în 1871.

Mănăstirea se află la 33 km nord-vest de orașul Rădăuți, în județul Suceava. Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase. Lăcașul deține un bogat muzeu mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc.

Singura clădire rămasă din vremea Sfântului Voievod Ștefan este Turnul Tezaurului a cărui construcție a fost terminată în anul 1481. În el au fost adăpostite, în vremi de tulburare, odoarele acestui sfânt lăcaș.

Între marele Ștefan și Eminescu, ortodoxia se desfășoară după canoane scrise dar și după credința celor care ajung în aceste locuri.

Nu este de ajuns să știi, nici să înțelegi, dacă nu împletești știința și înțelegerea în rugăciune.

Domnitorul Ștefan cel Mare și-a găsit întru final odihna, unde nici țara, nici familia, nici toate ale lumii nu l-au mai tulburat.

Țara a tot trecut prin mâini mai credincioase sau mai păgâne, istoria a curs nestingherită, dar românul, în a cărui inimă încă bate credința, nădejdea și dragostea, nu poate fi strămutat de nicio încercare de cernere a firii sale.

Cine a fost Sfantul Ghenadie de la Putna?

”În ziua de 1 mai a anului 1488, Sfântul Ștefan cel Mare dăruia Mănăstirii Putna o cunună din argint aurit pentru capul Sfântului Ghenadie. Inscripția de pe aceasta - "Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, a ferecat acest cap al Sfântului Ghenadie si l-a pus în Mănăstirea de la Putna, în anul 6996 (1488), mai 1" - nu oferă nici o lămurire asupra identității Sfântului Ghenadie.

Sfântul Ghenadie al Putnei nu apare nici în Viețile Sfinților alcătuite de Dosoftei, nici în scrierea lui Zaharia Kopistenskij, nici în vreo alta sursă, cu toate ca, în veacul al XVII-lea, moaștele lui se aflau la Mănăstirea Putna, unde s-au păstrat, de altfel, pana în zilele noastre. 

(...) Calitatea aceasta, de sfânt local, trebuie să o fi avut și Ghenadie, numai astfel putându-se explica lipsa lui din sinaxare. Cu alte cuvinte, Sfântul Ghenadie trebuie să fi fost sfântul Putnei, protectorul acestei mănăstiri, chiar dacă, foarte probabil, el nu fusese trecut în rândul sfinților printr-un act oficial.”

https://www.crestinortodox.ro/editoriale/cine-fost-sfantul-ghenadie-la-putna-70394.html

Cu gândul la cele trăite, am cerut unei pelerine să mă prindă în acest cadru, la ieșirea din Mănăstirea Putna, în dreapta pangarului, acolo unde toamna se alinta cu cerul atât de albastru, cum numai pictorul desăvârșit îl putea crea.

De la Putna spre Sucevița, împletirea de culori este tot mai pronunțată. Drumul șerpuiește prin codri și la intrare în curtea mănăstirii un contrast, cum numai octombrie poate crea, devine prilej de fotografii.

Aceeași senzație de așezare a lucrurilor, de calm și firesc. Rămâne impresionantă pictura exterioară, unde zidurile se odihnesc, între pictural și arhitectural.

”Tradiția așază pe valea râului Sucevița, între dealuri, o biserică din lemn și o schivnicie de pe la începutul veacului al XVI-lea.

Legenda spune că, mai târziu, pentru răscumpărarea a cine știe căror păcate, o femeie a adus cu carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra necesară actualei construcții. Documentar, mănăstirea este atestată la 1582, în vremea voievodului Petru Șchiopul.

Monumentul este în realitate ctitorie comună a familiilor Movileștilor (mari boieri, cărturari și chiar domnitori ai Moldovei și Țării Românești, sec. XVI-XVII). Construit în stilul arhitecturii moldovenești - îmbinare de elemente de artă bizantină și gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici de lemn din Moldova, edificiul, de mari proporții, păstrează planul trilobat și stilul statornicit în epoca lui Ștefan cel Mare, cu pridvorul închis.”

https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Sucevi%C8%9Ba

Aici, la plecare, s-a făcut prima fotografie de grup, ca mărturie peste uitare.

De la Mănăstirea Sucevița ne îndreptăm spre geamăna ei, Mănăstirea Moldovița. Aceeași arhitectură și pictură exterioară, care dă viață zidurilor groase și reci.

”Originea acestei mănăstiri rămâne învăluită în negura vremii, tradiția amintind de existența ei încă din timpul voievozilor Mușatini, care au ocrotit-o.

Sub pașnica domnie a lui Alexandru cel Bun, ocrotită și înzestrată de ctitori, mănăstirea a dăinuit până la sfârșitul secolului al XV-lea când, din cauza unei alunecări de teren, s-a prăbușit. Ruinele ei se văd și astăzi, la circa 500 m distanță de actuala mănăstire. La S-E se află pârâul Ciumărel[4] și Valea numită a Ciumârnei.”

https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Moldovi%C8%9Ba

Mai este un singur obiectiv de văzut în a doua zi de pelerinaj spre Maramureș: Mănăstirea Bârsana. Orele au trecut repede, mult prea repede, fără a ține cont de dorul nostru nesățios și de dorința firească de a rămâne parcă, prinși între ziduri.

Ajungem aproape de crepuscul, iar priveliștea ei îți taie răsuflarea. Cât timp să mai rămână de fotografii, cât timp de rugăciune și meditație? 

Poate aici, în fața icoanei Maicii Domnului, cu pruncul în brațe, peste care au trecut mii de sărutări și tristeți, mii de lacrimi și rugăciuni, poate doar aici timpul stă în loc și așteptarea mușcă din vecinicie.

Nu știu cum au simțit ceilalți pelerini, dar când am plecat de la Mănăstirea Bârsana, parcă și sufletul a luat-o la vale, spre Sighetul poeziei mele, în Marmația care ne aștepta, într-un octombrie târziu.

Despre Sighet și drumul spre Mănăstirile Ana-Rohia și Nicula, despre Sibiul la pas matinal dar și despre cum bat clopotele în Catedrala Mitropolitană din Sibiu și cum se închide un pelerinaj între cupolele toamnei, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, voi scrie mai departe.

(va urma)