Ploaia roșie a Cappadociei - partea a V-a - Jurnal de călătorie

13 mai 2019


Mă aflu în a cincea zi de pelerinaj.  Am înnoptat în Urgup, locul unde a trăit Sf. Ioan Rusul, ocrotitorul Bisericii Eroilor, parohia noastră. Dar până să ajungem la biserica sfântului, traseul de azi ne poartă spre Valea Imaginației, Muzeul în aer liber Göreme, Valea Porumbeilor și Orașul subteran Kaymakli.

Valea Imaginației (dealul Devrent), denumită așa după libertatea formelor, închipuite de vizitatori diferitelor stânci, te surprinde inevitabil. Urcăm și coborâm uimiți stâncile. Ne fotografiem, râdem, ne cățărăm, luăm poziția respectivei stânci sau ne strâmbăm caraghios. Vedem când animale, când oameni. Sau poate ciuperci sau lighioane. Fiecare e liber să-și imagineze orice și nu există răspuns corect sau greșit.

În muzeul în aer liber din Goreme, călătorul zilelor noastre își poate face o impresie despre modul în care trăiau călugării și călugărițele de acum 1000 și ceva de ani. Muzeul se găsește cam la 3 km depărtare de centrul orașului, într-o căldare naturală. În pereții căldării au fost amenajate între anii 900 și 1200 d.Hr. câteva biserici, chilii, refectorii, depozite, grajduri, toate scobite în tuful moale. Zilnic vin aici mii de vizitatori, cred că doar iarna este mai puțin aglomerat. La intrarea fiecărei bisericuțe, care este inclusă în programul de vizitare a grupurilor organizate, stă de pază câte un funcționar al muzeului ce cronometrează timpul de vizitare. Un grup nu poate rămâne mai mult de 3 minute în fiecare biserică, altfel s-ar împotmoli fluxul vizitelor.

Cele mai vizitate obiective sunt Biserica Mărului (Elmali Kilise), Biserica Sfintei Barbara (Barbara Kilise), Biserica Șarpelui (Yilanli Kilise) și o serie de așezăminte domestice – un refectoriu, chilii, o bucătărie, un grajd. Cele mai frumoase obiecive sunt Tokali Kilise și Biserica Neagră (Karanlik Kilise).  (http://www.ulitarnica.ro/wp/pe-urmele-eremitilor/)

Din păcate chipurile sfinților de pe frescele bisericilor din Goreme, ca în mare parte din Cappadocia și împrejurimi, au fost zgâriate, acoperite, profanate de către islamici și prea puțin se poate observa frumusețea picturii. Vorbim despre biserici construite în sec. IX-XI d.Hr. Vorbim despre o comunitate și comuniune excepțională între creștini. Gata oricând să-și apere credința. Să o mărturisească, chiar cu prețul vieții. Vorbim despre timpuri demult apuse.











Mai târziu poposim în Valea Porumbeilor, un loc cu aripi. La propriu. Orice comentariu devine de prisos. Ne pierdem în zarea cuminte a zilei de 13 mai.

Punctul culminant este însă Orașul subteran Kaymakli. Aici accesul este permis doar la 4 etaje din cele 8 săpate, făcând din Kaymakli cel mai parte oraș subteran, cu o capacitate de adăpostire a 3500 de creștini, refugiați aici pe vremea prigonirilor. Nu este un loc al claustrofobilor, iar persoanele înalte vor simți un evident disconfort ca urmare a gheboșării prin tunele și scări. Dar merită cu prisosință vizitat. Atât pentru organizarea primilor creștini, care rămâne remarcabilă, ei beneficiind de bucătării, cramă, puț, piatră de moară, camere de locuit și biserică, cât mai ales pentru a înțelege confortul de care beneficiem azi și cât de puțin suntem conștienți de ceea ce avem.

Odată ieșiți la suprafață, ne vine inima la loc. Mintea procesează încă despre cum se poate trăi așa, nu o oră, nu două, ci perioade lungi de timp. Cum poți interioriza o lume, cum o poți închide în pumn. Un pumn amar de vise, un pumn dulce de credință. Dar asta este o altă discuție. Una care ține de cortexul imaginației, al dedublării, al conștientizării și aducerii în plan real a unei alte fețe ale aceleiași provocări. Se poate trăi în Hristos ca-ntr-o matrioșcă, din care ies, rând pe rând, dureri, asumări, bucurii în suferință, poezie în pâinea amară a însingurării? Până la urmă suntem singuri, față în față cu Creatorul, cu moartea și viața, cu Iadul rupt pe mijloc, cu Raiul înălțat din sacrificiu.

Doar gânduri, de bună seamă. Ne întoarcem, epuizați după o zi în care am văzut și cunoscut timpuri la care parcă nu mai avem acces. Rămân mărturie cele ce sunt și plâng încă.

supradoza

nu știu dacă o melodie poate să vindece când o pui zile în șir pe replay
știu doar că supradoza de dor alină
ca atunci când pui gheață pe rană
și amorțești până devine suportabil
să te trezești un an mai târziu
la capătul iubirii nu mai e nimeni
singură, poezia într-un lan cu maci
lovindu-se de pietre
râde și soarele mistuie
mâinile săruturile absențele
obrajii îngropați în fericire
brațul mușcat de sărut
mai ales cele treizeci și trei de trepte
pe care urcă și coboară
cu soarele în pântec
ziua
de când mi-ai luat poemele și taci
din turn velele se văd răsfrânte
în mare
adorm legănată de gând
o corabie ține iubirea în năvod
iubirea mea doarme cu spatele la mine
iubirea nu
este
la capăt
cine
îngroapă
poezia
n-a iubit
niciodată.

Ploaia roșie a Cappadociei - partea a IV-a - Jurnal de călătorie

12 mai 2019

Ți-am promis că îți voi vorbi despre Cetatea de Bumbac și despre macii sângerii ai zilei.
Vin după excursia la Cetatea Antică din Efes și după vizita la Atelierul de Ceramică. Sunt fluturele bezmetic, cu aripile prea aproape de foc. Plutesc de două zile și mi se face teamă să nu se sfârșească visul.
Inima îmi pompează stări contradictorii. Este duminică, 12 mai, ziua fiicei mele. Mă trezesc cu dorul lovindu-mă în plex. Fiica mea de mai, reflexia mea în oglindă, mă privește cu empatie. Am serbat-o înainte să plec, împreună cu cei apropiați, așa cum facem de șase ani încoace. Chiar și așa, simt că i-am răpit ziua. Nu am alternativă, azi voi iubi și trăi cât zece. Există o lege a compensației. Trebuie să pun în loc ceva pentru ce am înstrăinat.
Urc cu inima îndoită în autocar. Nu țin minte nimic despre hotelul unde am fost cazată. Dacă am mâncat la micul dejun. Trebuie să fi fost roșii cu brânză și ouă fierte. Ceva cafea-ceai. Nu-mi trebuie altceva. Sunt gurmandul reeducat, după ani de restricții autoimpuse.
Ni se spune că ne îndreptăm spre Pamukkale sau Cetatea de Bumbac, așa cum este cunoscută, datorită izvoarelor termale care au creat acumulări de calcar din zonă.

Terasele de la Pamukkale, în traducere Cetatea de bumbac reprezintă o zonă naturală unică în lume, apărută prin existența solului calcaros și a celor 17 izvoare cu apă fierbinte. Terasele s-au format în decursul timpului prin sedimentarea carbonatului de calciu dizolvat în apă. Apa izvoarelor are temperaturi cuprinse între 35 și 100 de grade.

În anul 1988 zona a fost introdusa în patrimoniul UNESCO.

Albastrul izvoarelor contrastează cu albul rocilor în cel mai fermecător mod. Îmbinate cu cerul, dau o pictură vie. Mă simt guvernată de această culoare.



Ne descălțam și avem la dispoziție patruzeci și cinci de minute pentru a merge cu tălpile goale și a explora zona. Primul izvor este rece și aud instantaneu câteva voci în spatele meu, tânguindu-se. Nici rocile nu sunt tocmai prietenoase. Mai degrabă colțuroase. Amuzamentul este însă la cote înalte.
Înaintăm cu grijă spre al doilea izvor, ele mergând ca o cascadă unul după altul. Acesta este cald și ceva mai adânc. Simt mușchii relaxându-se suficient încât să privesc tovarășii de suferință. Aha, au început fotografiile de echipe. Unii avansează spre alt izvor dar cei mai mulți se simt suficient de comod încât să se așeze pe o margine a faliei, cu picioarele într-un mic pârâu despărțitor. Este cald, aproape terapeutic. Rămânem grupați. Râdem cu poftă, în timp ce Violeta, îngerul meu blond, cere insistent unor asiatici să se dea la o parte din poze: Excuse me, miss, please! To the left! More, more! Thank you!
Da, așa cum bănuiți, ochii migdalați sunt peste tot. Veseli, gălăgioși, imprudent așezați cu bățul de selfie stick lângă orice obiectiv sau peisaj, fie el și imaginar. Și rămân în aceeași poziție, până când, bătând de pe un picior pe altul, îți dispare cheful de poză.
Dar când râde Violeta, plouă cu soare și ochii ei de un albastru celest te contaminează, din cap până în tălpi, de bună dispoziție.

 

Înviorați de contrastul cald-rece, intram din nou în adidașii zilei și mergem mai departe spre orasul antic greco – roman și bizantin Hierapolis, fondat la începutul secolului al II-lea î.Hr. și abandonat în secolul al IV-lea. 

Dincolo de frumusețea și povestea ruinelor, ploaia roșie a macilor printre pietre este, de departe, cel mai impresionant tablou. Mă simt de parcă aș fi pășit într-un tablou de Monet. Nu știu ce să fotografiez mai întâi.
Fetele din grup poposesc în desișul macilor pentru fotografii. Zâmbetele noastre îmbracă straie de duminică. Nu este nevoie de retușuri.

 

Ajungem la piscina Cleopatrei, în jurul căreia s-a construit un complex turistic cu restaurant, terasă, piscină și câteva tarabe cu suveniruri locale.
Beau cel mai bun capuccino, e drept - pentru 20 de lire, dar ce mai contează. Am timp să asimilez imaginea piscinei de un albastru verzui. Înăuntru, turiștii se relaxează în apa limpede. Un bebeluș gângurește în brațele tatălui lui, într-un moment de maximă tandrețe. Fără legătură aparentă, îmi revăd fiica, în vârstă de șapte zile, la prima plimbare în Crâng. Doarme sprijinită în palma și bratul întins al tatălui. O amintire de o vulnerabilitate feroce iese din cutie în cel mai nepotrivit moment. Zâmbesc, totuși.
Lumi bea lângă mine tot un capuccino și ochii ei de miere merită o companie potrivită de excursie. 




Ne continuăm drumul în orașul antic Hierapolis spre locul unde se află teatrul, o veritabilă bijuterie arhitecturală. Aici facem un popas și așezați pe treptele circulare, suflet lângă suflet, testăm acustica într-o frumoasă cântare: Hristos a înviat, sub coordonarea părintelui nostru.







Liniștea se așază firesc, la fel de firesc cum urcăm câteva minute mai târziu spre locul unde a fost martirizat Sf. Apostol Filip. Drumul este presărat de maci și trepte, de istorie și creștinism.

 

Părăsim cu greu Cetatea de Bumbac și ajungem pe seară în Cappadocia la Urgup. Aici vom rămâne cazați vreme de trei nopți. Dar despre Valea Imaginației și primele așezări creștine, dar și despre orașul subteran sau priveliștea de pe acoperișul Cappadociei, voi povesti în cele ce urmează.
Rămâne clipa aceea când ești față în față cu tine, cu bucuria celorlalți, cu locurile pe care nu te înduri să le lași într-un sertar al memoriei. Acel ceva care nu poate fi înstrăinat, oricât timp ar trece prin tine. Suntem binecuvântați așa cum nu o știm și Hristos a înviat și continuă să învie, pe treptele conștiinței, în teatrul unde nimeni nu a așezat altă cântare, doar vocea ta se sparge în mii de cristale. E bine.