supradoza

nu știu dacă o melodie poate să vindece când o pui zile în șir pe replay
știu doar că supradoza de dor alină
ca atunci când pui gheață pe rană
și amorțești până devine suportabil
să te trezești un an mai târziu
la capătul iubirii nu mai e nimeni
singură, poezia într-un lan cu maci
lovindu-se de pietre
râde și soarele mistuie
mâinile săruturile absențele
obrajii îngropați în fericire
brațul mușcat de sărut
mai ales cele treizeci și trei de trepte
pe care urcă și coboară
cu soarele în pântec
ziua
de când mi-ai luat poemele și taci
din turn velele se văd răsfrânte
în mare
adorm legănată de gând
o corabie ține iubirea în năvod
iubirea mea doarme cu spatele la mine
iubirea nu
este
la capăt
cine
îngroapă
poezia
n-a iubit
niciodată.