Trebuie să recunosc că am pornit în acest pelerinaj neașteptând prea multe. Mi-am interzis orice așteptare sau planificare, așa cum o fac în ultimii ani, pentru a evita dezamăgirile. Îmi plac surprizele, îmi plac din ce în ce mai mult lucrurile neplanificate. Nu am avut răgazul să mă gândesc, în graba sarcinilor cotidiene, abia am avut timp să strecor strictul necesar în bagaj. Este joi și nu reușesc să-mi aduc aminte cum e afară. E încă noapte. Nu am reușit să dorm mai mult de două ore și nici acelea legate. Ca întotdeauna când plec în călătorie, mă bântuie ideea că nu aud ceasul, ritmul meu interior este demult dereglat, nu face casă bună cu trupul în care locuiesc.
Vom fi cincizeci și șase de povești călătoare, autocarul pleacă de la biserica Eroilor din Buzău cu mare parte din echipaj în vervă, ne cunoaștem deja de mulți ani, unii mai bine alții mai puțin, dar ne leagă aceeași bucurie și nerăbdare. Suntem copii indiferent de vârstă, suntem ai cuiva care ne cunoaște mai bine interiorul decât măștile pe care le purtăm zi de zi prin lume. În mijlocul nostru este un copil, singurul din acest pelerinaj, un copil de vârsta fiicei mele, cu ochi prea negri și surâs de înger. Inevitabil mi se pune un nod în gât, și dorul mă taie încet cu lama, înainte să fi plecat. Alung gândurile cu aceeași seninătate cu care reușesc să pictez un tablou după ce am ordonat metodic tabele și situații în excel timp de opt ore pe zi.
Muzica mă ajută. Îmi scot căștile, le introduc cu grijă în telefon, le setez pe un sunet suportabil pentru ora 5 a dimineții. Am cafeaua cu mine, iau doar câte o gură, când și când. Așa am mai mult timp pentru lucrurile și oamenii care nu sunt niciodată de ajuns. ”Never enough”, așa spune cântecul Lorenei Allred și o cred. Parcă din ce în ce mai mult.
Am ceva timp să-mi verific mesageria. Vom ieși din țară prin vama din Giurgiu. Am preluat ultimele povești călătoare din București, printre care și ghidul nostru, Loredana. O privesc și-mi place din start ce văd, este o nonconformistă. Zâmbesc, va fi bine.
Prima oprire este la Moscheea Selimiye din Edirne. Aflu că este perioada Ramadanului pentru islamici, luna cea mai sfântă pentru ei. Este prima dată când iau pulsul unei moschei. În curte este o construcție circulară de piatră pentru purificare de tipul unei fântâni, având de jur-împrejur mici pompe de apă pentru spălarea mâinilor, a feței și picioarelor înainte de rugăciune, conform tradiției.
Ne descălțăm la intrare, înăuntru este o mochetă roșie în care mă afund. Cer, conform indicațiilor ghidului, o eșarfă, mi se dă una albastră. Nu m-am înțeles niciodată bine cu broboadele, dar asta e altă poveste, așa că o arunc neglijent pe cap, în timp ce analizez fiecare spațiu.
Mă opresc asupra mozaicurilor colorate de pe pereți, asupra arcadelor impunătoare, trag cu ochiul la spațiul privat de rugăciune al femeilor și dau zoom pe telefon să fotografiez câțiva bărbați îngenunchiați în celălalt capăt al moscheii. Mă surprinde modul lor de așezare, fiecare în colțul lui, aproape singuratic, nespecific ortodocșilor, aflați parcă mereu în comuniune, unul cu celălalt.
Nu spun nimic. Privesc doar. Mi se face dor de casă. Adidașii comozi mă așteaptă aliniați la ieșirea din moschee, în timp ce cu ochii la turnurile înalte, despre care aflu mai târziu că se numesc minarete, încerc să străpung zarea. Undeva, acolo, se află Dumnezeu. Al meu, al lor, al tuturor. Undeva, între micile gesturi de apropiere, purificare sau regăsire, se află Cel fără început și sfârșit. Avem nevoie de minarete sau turnuri înalte să ne simțim mai aproape de El? Sau însuși Dumnezeu ne locuiește în intimitatea gândurilor, printre ploi de maci?
Seara ne găsește traversând strâmtoarea Dardanele spre Canakkale, unde vom înnopta la hotel Anzac, aflat chiar în centrul orașului, într-o piațetă fermecătoare.
Ajungem epuizați la hotelul cu camere mici, ca pentru liliputani, cum îmi place să glumesc cu colega mea de cameră. Ea este Lumi, lumina care mă ține pe linia de plutire în ceea ce privește organizarea și răspunsul punctual la apel, fie el de trezire sau masă. Aflu curând că la 1,73 metri ai mei, înălțimea tinde să fie mai degrabă un dezavantaj. Dar până să ajung în orașul subteran, mai este cale de câteva zile, încărcate de explorări și emoții.
*Orașul Canakkale a împrumutat numele strâmtorii Canakkale, ale cărei maluri se întind atât în Europa cât și Asia, legând Marea Marmara de Marea Egee. Numele bizantin pentru Canakkale a fost Dardanellia, de unde a derivat și numele Dardanele. Canakkale a fost o fortăreață otomană, numită Kale-i Sultaniye sau Sultaniye kalesi (Fortăreața Sultanului). Mai târziu a devenit cunoscută pentru ceramica sa, de aici și denumirea de mai tarziu, Canak kalesi “cetatea oala” sau Canakkale. Provincia Canakkale are o lungime de 60 km (38 de mile) de stramtoare, bine cunoscuta ca fiind Stramtoarea Dardanele. (http://www.anzachotels.com/ro/canakkale.htm)
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu