Fugă de înger

E vineri. Și oamenii se întind după soare și liniște.
E vineri și lumea se divide la miile de cuvinte nerostite. Un rămas bun în prag de lumină, o îmbrățișare a vidului și mâinile pendulând între da și nu, între iubire și neadevăr.
Undeva, doi bătrâni stau la poarta umbrită de mesteceni și brațele lor sprijină cerul. 
Altundeva, o femeie așteaptă un râu doar al ei, cu nuanțe rupte din zahărul cailor îmblânziți de lună. Și părul ei, pasăre de noapte, mângâindu-i tâmplele așa cum numai mama știa a descânta copilăria, și inima ei, pat de oase! O, inima ei, cimitir de vise...
Freamătul frunzelor lovindu-se de moarte ca de-o pecete, sigiliul unui sărut pe fruntea poeziei, unde tata așteaptă sprijinit de șevalet, așteaptă orele pline de mine. Mă așteaptă să vin, să-i strâng în brațe culorile - fetușii lepădați ai anilor împachetați în foi de țigară, răsucite pe buzele toamnei. 
Și inima mea crede iar în iubire, ca-ntr-o molimă fără leac. Crede în copilul fără copilărie și din om în om, acuarelele durerii se împrăștie pe câmpia ca o părere. Ca o fugă de înger, un roi neîntrerupt de gând - sufletul, tace a veșnicie.