Mușcând din oase

suntem rododendroni
abia înflorind în acest cireșar
ne suntem abandon
stâncile sărută cerul 
între noi
pașii calcă moartea până devine bujor
galben și sfânt
cum sunt toate iubirile
lăsate să ațipească la umbra rece a poeziei
cum eram
înainte să-mi intri în vene
dorul ucide în timp ce dormi
altcineva se trezește cu demonul flămând
și ucide
ucide
să trăiască.

Drumul e plin de cărăbuși
se urcă încet
părul mi se lipește de ceafă
nu simt nimic
nu mai simt
genunchii zdreliți de iubire s-au vindecat
trosnesc la coborâre și doare
până devine ușor
ușor de suportat
sufletul 

Am zis că nu mai scriu
zâmbesc 
nu știu să renunț 
nu știu să scriu
mâzgălesc cuvinte și plâng acuarele
te mușc de brațul drept și iese poezie

Știu că e ultima oară când te strâng în brațe
la fel cum am știut să strâng în suflet
pragul casei
și cancerul mușcând din oase.

Semănăm insuportabil
cu moartea 
când ni se face frică
frică
de noi.

Noaptea-mi va călca pe urme
și va acoperi cerul cu lut
cochilia rămâne goală
melcul agonizează galben
mori, dragul meu
cu buze de cireșar
în lemn sculptez vise și mâini
clavicula dreaptă macină dorul
până iese lumină

halucinant de vie
mâna tatei
visul rotund
ca un pântec de femeie
cu două inimi
simt dedesubt
relieful cunoscut pe care-l pipăi
în orb
iubesc
ucid să iubesc
orfanul din mine

lumea se clatină în copite de cai
aurul destramă 
drumul spre tine
pictorii mint
dincolo e deșert de culoare
și nicio umbră

ce să fac
cu mâinile 
când nu ating metafore
caii nechează în ziua subțire.