Muzică deasupra ruinelor din Aleppo

Stau printre ruinele casei mele din Aleppo și trag încet din pipă. Singurul lucru care mai funcționează în jurul meu este vechiul gramofon, pe care îl rotesc cu mâna. Aici am ascultat muzică, împreună cu cei opt copii ai mei. Amintirile curg mai repede decât gloanțele și exploziile lor. Ei nu pot înțelege, dar viața mea a rămas în acești pereți. În mâinile curioase atingând și explorând totul, în energia picioarelor jucăușe, imprimată pe fiecare centimetru pătrat.

Mă cred nebun. Să stau printre ruine, doar eu și colecția mea de mașini de epocă. Îmi spun Lupul alb. Nu atât din cauza părului ca o coamă neîmblânzită, cât pentru caracterul sălbatic și felul meu solitar de a fi. Războiul nu înțelege că pentru un om ajuns la anii mei, nu mai contează decât clipa. Iar clipa are modul ei de a se strecura printre rafale de plumb. Eu văd viața acolo unde ei nu văd nimic. Doar o aglomerare de ruine.

Trăim în lumea în care totul poate fi vândut și strămutat. Cimitire, oase, oameni, case, moschee. Totul. Un mare anticariat, furnicarul care vinde visele pe câteva lire.

În Zaragoza anilor 1970 studiam medicina. Credeam în puterea de a schimba vieți, credeam în mine și mi se părea normal să lupt pentru viață. Mă plimbam de-a lungul râului Ebro, serile păreau boeme, acompaniate de sunetele castanietelor și tocurile dansatoarelor de flamenco, care răsunau pe pavelele de piatră. Tinerețea avea gust de sangria. Dar pentru că tatăl meu era un bun antreprenor, am moștenit cumva dorința de evadare din sistem și am luat-o pe aceeași cale. Am condus propria mea fabrică, am colecționat mașini de epocă și cărți, obiecte scumpe și rafinate.

”De ce ai rămas în Aleppo?”, m-a întrebat tânărul fotograf. După șase ani de război civil în Siria, aveai tot dreptul să cauți pacea în alt loc.

Nu am știut cum să-i spun că un om ca mine poate reprezenta speranța. Că am avut parte de distrugeri, de vieți curmate în jurul meu. Dar eu trăiesc. Chiar și în mijlocul acestor dărâmături. Trag din pipa spartă, pe care am lipit-o cu grijă cu bandă adezivă. Ascult muzică clasică. Și aștept. Aștept ceva care nu poate fi definit altfel. Aștept ca muzica pe care o ascult să iasă în stradă. Să curgă ca un balsam peste rănile oamenilor. Să oprească războiul cel surd. Îmi aștept copiii, ca ieșind din aceste ruine, să povestim și să citim seara împreună. Acum cărțile mele sunt la fel de orfane precum mâinile care nu strâng în brațe decât lipsa.

Să-i fi spus că mă rog unui Dumnezeu al păcii. Și seara, înainte ca cerul să fie înfrânt, pun capul pe pernă și îi numesc în gândul meu pe toți. Pe cei rămași, pe cei plecați, pe cei între două lumi. Ca mine. Nici al cerului, dar necălcând în groapa comună a lutului. Sunt un colecționar de vise. Și visele se îmbracă uneori în fumul pipei. Apoi evadând pe fereastra găurită de explozii, visele se întorc în torsul pisicilor fără stăpân, în plânsul copiilor abandonați, în durerea mamelor de îngeri.

Oamenii își întorc capetele din fața violenței. Ceea ce n-au văzut, nu are cum să îi urmărească. Ceea ce n-au trăit nu îi poate marca. Dar liniștea aceasta în fața inevitabilului, la fel de grăitoare precum mâinile răstignite în fața morții, poate însemna ceva.

Soția mea picta. Când termina de așternut culorile pe pânză și furtuna lăuntrică se dolomea, eram uimit de liniștea de pe chipul ei. Chiar și eu, obișnuit în ritmul alert al afacerilor mele, neavând arta ca inspirație, rămâneam pe gânduri. Intangibilul cântărește uneori mai mult decât ceea ce putem pune pe taler.

Aleppo rămâne casa mea. Mutilat, fărâmițat, golit - orașul și căminul meu mă strigă. Sunt al lui și acest lucru este la fel de important ca numele meu. Mohammed Mohiedin Anis. Sunt un colecționar de amintiri. Și nu mă dezic de memoria pașilor mei. Prin orașul de fier, orașul alb al tinereții mele. Unde vedeți ruine eu văd citadela din mijlocul orașului străjuind ca un turn de apărare viața cotidiană a mulțimii pestrițe. Văd piețele aglomerate, târguiala neobosită de zi cu zi, simt parfumurile și mirodeniile, valurile de țesături și mâinile femeilor, alunecând pe ele, exclamațiile de uimire, râsetele, într-un cuvânt - bucuria de a trăi.

Războiul, acest tiran flămând, care înghite visele și se hrănește din frica oamenilor. O, războiul inutil care fărâmițează carnea și nervii, pietrele și istoria! Cine ridică întâi monstrul acesta de la masă, cine eliberează fiii și fiicele Siriei, cine pune muzica înaintea mormântului și speranța capăt plânsului?

Fotograful a plecat, strângând în mâini camera foto. Stau pe marginea patului și mă gândesc la familie și sens, la cărțile încă necitite, acum acoperite de moloz. Aveam încă multe de spus.

Dar el a plecat cu gândurile strânse mănunchi în cele câteva fotografii făcute mie și orașului descompus. A apăsat pe ”trăgaci” și fotografia lui călătorește odată cu povestea unui bătrân care trăia în ”cornul abundenței” și în mijlocul războiului stând, n-a uitat să asculte muzica.

Fotografie: © Joseph Eid