scos din inimă,
din culcușul pământului
neîncăput de timp,
Anya, iubesc un om care nu-mi aparține,
nici sieși,
și dacă iubesc nu-l iubesc
doar raiul dintre gene
și vocea din cochilie
când se face noapte în miezul zilei
și dor din nimic
o plastilină în mâinile lui Dumnezeu,
o pasăre de lut care prinde grai
în luna lui gerar.
Mă gândesc, Anya, la ceea ce iubesc și
îmi apare în vis un om
pe care nu-l cunosc dar îl iubesc
pe care l-am iubit înainte să știu.
Pun la frământat versuri,
și ele cresc în mine,
cresc în el, odată cu anotimpul hibernării.
E vremea să cuprind grumazul părintelui meu întors din pământ și cer
să încap în tălpile copilei
cu moartea pe moarte călcând.
Anya, să nu-i spui că am iubit,
să nu spui nimic.
Îmbrățișează-l când orele se ascund
la pieptul lui,
o lume mică într-un ochean -
fericirea se zărește străină, purtând eșarfa roșie
la gâtul subțire al anotimpului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu