Timpul ține pe loc bulgărele clipei. Cine vrea să trăiască o veșnicie? Cine vrea să rupă aceste legături nescrise, cine să spună povești de Crăciun copilului care se minte că e sătul?
Nu am găsit cadouri sub brad, două mărgele sclipeau în întuneric, îmbrăcând absența în poleială. Tu taci, dureros și rece sub pământul acoperit cu zăpadă. Taci odată cu muntele răsturnat în micul Teleajen.
Ați tăcut cu toții, vii și morți. V-ați strâns lângă brad laolaltă, în murmur de colinde. Să se nască acum, să vedem cerul deșertându-se în lut! Să vedem inima bătând în piept de om, să o atingem. Cristalul din piept se aprinde ca un glob pictat de mâinile unui înger. Să fie lumină! Să aprindem o stea, să luăm cu noi o pâlpâire prin beznă. Așa rupeam fragmente din stea și tot flămânzi și goi eram.
În mijlocul vieții veneam cu moartea pe umăr și la Dumnezeu priveam noi, Adami de-o zi.
Iarna, această punte peste lumi, o vindecare și un strigăt, din iad spre Rai, din palmele însetate.
Aici și acum, iubirea îmbracă pielea unui copil și ochii Lui, ochii noștri îmbracă zarea în nuanțe de foc. Poate este de ajuns să purtăm fularul la gât și în ghetuțele copilăriei să alergăm un ceas. Și bulgărele țintuit de timp se va rostogoli printre brazi și pietre, la picioarele lui Emanuel.
Învăț să patinez pe gheața aceasta dură. Chiar dacă mă împiedic, mă ridic, cu genunchii zdreliți de iubire și te chem. Vii cu mine să facem oameni de nea? Vor fi mai albi ca lumina din care te-am născut. Vom născoci povești de ghimbir și vise din vată de zahăr. Și lumea va părea o clipă veșnicia din care am fost luați.
Un poem complex, ușor condimentat cu polen de elegie telurică. O retorică impecabilă....
RăspundețiȘtergereMulțumesc pentru gândurile bune! Onorată!
Ștergere