și Dumnezeu tresare pe buzele tale,
când culegi în pantofi toate pietrele din cimitir
și tot mai e loc de una
să-ți amintească de copilul care arunca cel dintâi piatra
și apa i se juca între pleoape
nu știu să fi fost aproape
să mă fi chemat pe nume
roxana încă își leagă șireturile strâmb
semn că în cer și pe pământ
distanțele se anulează
zborul unui avion
întârziat de secunda când ți-ai pus valiza sub pat
și ai uitat că
iubirea e atunci când săruți podul palmei
și singurătatea intră în cutie
sclipind cu ochi de pisică
negre agate
pe la geamuri
copilăria cu dinții ei de lapte
zâmbește
când dezlegi șireturile nopții și pășești cu tălpile goale
prin tine.
Crezi că lebăda care urcă spre soare, mai vede umbra aripii sale pe valuri?, observând, firește, că nu ți-am răspuns la întrebare. Dar tu spui: dacă știi să asculți, vei merita într-o zi să stai la masă cu zeii lui Homer. Troia, măcar nu mai e în picioare și nu ai cum să nu te pui în pielea celui rămas în „Marile speranțe”, semn că între cer și pământ distanțele se tot anulează.
RăspundețiȘtergerePrecum în cer, așa și pe pământ...pâinea poeților, iubirea...
Ștergere