Garda jos

dau târcoale sufletului să-l prind cu garda jos
foaie cu foaie îl dezbrac în intimitatea candelei aprinse
mă rog cu voce tare mă aud chemându-mă de teamă să nu mă uit
între două crize gura mi se strâmbă spre stânga
inspir cu capul pe fereastra iernii deschise spre copilărie
n-am spus nimănui
ninge și lumina scârțâie albastru pe corcodușul din fața blocului
alin cuvinte în colțul gurii și șoaptele se preling pe geam
în locul fulgilor o inimă își cere dreptul să trăiască o zi
fără puls și fără noimă
am pus vată în brad și tot mai ninge strâmb
cu lumina închisă copilul vede îngerul lăsând urme adânci în palme
copilăria se chircește
lovită în vintre.

Trag aer în piept și fur iarna de la săniuș
bulgării se rostogolesc la picioare și ninge între noi, părinte,
ninge opac în lumea copilei cu ochi negri
culorile au gust de sare și lumina sare în brațe
zvăpăindu-se între pleoape
cu dorul acesta pictat în globuri de sticlă
curge mir pe fruntea amintirilor
miroase a cetină și ler
soarele atinge zăpada pe umeri
copiii dorm înveliți și câinii tremură la porțile legate
respir prin pielea lor caldă așteptând o îmbrățișare
câte cicatrici pe mâinile mamei
calmante în viața strânsă în vene
ninge cu șoapte pe mormântul tatei
mă dizolv în argila din cuvântul ciobit
spune ceva
înainte să ne înghită dimineața în formol
și sângele să iasă pe nări
liber de promisiune.

Gările, săruturi molcome

Ningea și atunci. Fulgi molcomi, nimic din agitația acestei lumi. Uneori se face primăvară în mijlocul iernii. De parcă aș trăi între anotimpuri. Iubesc gările deși așteptarea nu e cea mai bună prietenă. E ceva în gestica celor din jur care îmi deșteaptă emoții. Secunde firave, de la modul în care își așază tânăra de lângă mine boneta pe cap până la țigara răsucită între degetele bărbatului din dreapta mea. Șinele lungi, porumbeii nesățioși prinzând în cioc liniile frânte. Bagajele voluminoase sau discrete, monocromia gândurilor, fotografiile prinse în cârlige, ca rufele la uscat, îmbrățișările dosite în palma mâinii stângi.

Cum e să te doară în piept sărutul pe vârfuri al iernii? Cum e să nu poți să strângi în brațe bucuria, să atingi degetele înghețate ale iubirii și țurțurii să cadă, unul câte unul, înfrânt? Gerul devine stăpân pe orașul meu, copacii dor sub tensiunea cuvintelor, pisicile se ascund în cutiile de carton improvizate de un suflet neatins de ciuma indiferenței.

Ne deplasăm microscopic între propriile limitări, butonăm telefoane și pe ecran, singurătatea doare aparent mai puțin. Zăpada scârțâie sub tălpi în dimineața încremenită în propria așteptare. Douăzeci și șapte, numere luate la întâmplare. Gările, săruturi molcome. Perechi de porumbei ciupind zarea. Senzația de carusel, gurile aburinde ale trecătorilor, foamea câinilor deveniți una cu griul. 

Am iubit înainte să știu cum. Aștept macii înflorind printre șine. Nu mă întorc curând. Rămân lângă pictorul de-o vârstă cu tata, care își pregătește minuțios pensulele și paleta de culori în așteptarea unui tren doar al său. Îi strecor cafeaua la un leu, prețul unei zile anonime în vârful picioarelor. Tăcerea lui e un preț mult prea mare pentru gândurile deșirate pe asfalt, dar el știe și mă hrănește cu rămășițele zilei.

Caruselul se învârte atât timp cât conștientizezi mișcarea. Când te oprești e doar legănatul vântului care îți șoptește să mai stai. Ecoul se pierde printre fulgi. Pictorul adoarme lângă șevaletul alb. Săruturile și mai albe se risipesc în zare. Gările, ecouri molcome...

O premiere de ziua lui Dragobete

Un premiu pentru proză, lume pasionată de artă, medalii și trofee, o altă formă a iubirii de ziua lui Dragobete.
M-am simțit excelent la Pitești și mulțumesc gazdelor de la Biblioteca Județeană pentru frumoasa primire.

Trenul lui Dragobete

Februarie. Distanțe anulate. Ceva despre dragoste în stil românesc. O gară cât o declarație de independență. Paginile lungi, aproape îngălbenite ale unei camere de chihlimbar. Mă strecor printre rânduri. E liniște.
Chipul tău se diluează în pereții iernii. Ești când viu când mort, un experiment poetic despre care nu se va vorbi. Oamenii au alte așteptări. Ceva de dăruit, ceva de luat înapoi. Plus dobânda.
În fața mea, ochii actriței Maia Morgenstern luminează sala de așteptare. O dragoste din altă lume care nu costă nimic.
Lumea trece grăbită printre flori. Se împart săruturi. Totul la 1+1. Undeva, se ridică coliva. Suflete care refuză sa treacă dincolo și rămân agățate în dorul strâns în pumn.
O ambulanță smurd trece în grabă spre peronul patru. O targă cu bare de metal galbene este scoasă și plimbată printre călători. Cineva sigur nu sărbătorește azi. Îmi fac cruce în timp ce un porumbel trece razant prin fața trenului de la peronul trei. 
Viața. Secvențe mici. 

O trestie își pleacă genunchii

Uneori viața poate fi așa. Zâmbet, calm, senin. Mijlocul lui februarie, o trestie care își pleacă genunchii și mulțumește lui Dumnezeu. Am văzut cerul strâns în mâinile mamei și am plâns. Iubirea vindecă. Iubirea curăță sufletul până devine ușor. Ușor de purtat pe umerii conștiinței, ușor de dăruit, dar niciodată pierdut. 
Azi pot merge mai departe știindu-te iremediabil prins în paginile cărților mele. Odată cu părinții mei, odată cu trecerea prin cuvinte. Înăuntru e o moară care macină lent și ultima fărâmă de credință.
Voi hrăni păsările, le voi hrăni și se vor întoarce îngeri. 
Îngerii dorm cu fața spre noapte și învelesc trupuri prinse în gălăgia pământului. Chiar acum, Crucea își culcă brațele peste lume. 
Lumea doarme îmbrățișată de o iubire care nu cere nimic. Doare în bezna cuvintelor, lăcrimează în lemnul ei dulce.
Azi merg mai departe. Răsăritul ne va prinde urma pe hârtie. O dâră de lumină în măruntaiele pământului. 

Ceasornicul din buzunar

Februarie. Timpul se dilată. Ceasornicul ticăie surd. Mii de secunde măsurate altfel, mici secvențe de respiro, apoi reiau urcușul prin vene.
Doar visele mi te aduc aproape. Îmi săruți nopțile de parcă nu ar mai urma nimic. Dimineata se strecoară în așternutul meu, precum o cârtiță în labirintul fricii și te alungă odată cu durerea din umărul drept. Acolo ți-ai îngropat sărutul și muzica, poezia și joaca de-a fericirea.
Chipul iubirii, o fotografie neretușată, cu umbre și văi adânci în chihlimbarele sufletului. Chipul tău, când plouă și furi din mine toate ploile. Și apusul nedomesticit mă găsește a nimănui, cu părul roșu alintat doar de vânt. 
Copiii se dau în lanțuri și leagănul lor mi-aduce aminte de zbaterea păsărilor în colivie. Ciocurile lor roșii ciupesc tumoarea până devine o insulă mâncată de carii. 
Moartea se sudează pe interior ca o plasă  de siguranță. Februarie. Ceasornicul tăcut din buzunar. Credinta că dincolo se merge cu tălpile goale. Și cioburile dor mai puțin. 

Se leagănă tăcut pe șine

Zorii se îngână, dragul meu 
și trenul acesta se leagănă tăcut pe șine 
spre brațele mamei. 
În casa bunicului Dumnezeu încă  binecuvântează zarea;
de când ascunzi candele în pământ 
am scris și plâns, 
scris și iubit, 
cumva cele mai mici gânduri au fost despre 
cafeaua rămasă în cană, 
afară plouă mărunt 
femeile pășesc grăbit spre duminica lăuntrică 
iubi-te-voi, Doamne, 
picături bat în ferestre și vocea ta tremură în ecoul liturgic
mama așteaptă în trupul compact al spitalului 
mama mă așteaptă.

Mihaela Roxana Boboc

Rima nepoemelor mele

Părinte bun al nerostitelor poeme
Îți scriu deși îmi cert iar rimele și gândul
Poate-ar fi bine să încui odată prundul
Cu oase spovedite în serile boeme.

Iarna și zmeiele se înalță pe hârtie
Doar tristă, inima refuză într-o clipită
Să decupeze în cer fulgi de copilărie
Și mâna sfântului e încă neclintită.

Mă rugai mamei să mă nască în luna mai
Să îmbrac macii în acuarelă și peniță
Scriind tatei cu buze pline de halviță
Și dimineții sărutându-i ochii, mai stai

Să te iubesc cum primăvara plânge-a mir
Natura-n blânde liturghii netăinuite
Și îmbrățișând trupul zăpezii, doar un fir
Închide cerului ferestre cuibărite

În mâna mamei ceața se face trup plăpând
Și așteptând durerea cu sufletul ei plin
Strig de parc-am înmuiat poemele în vin
Să-mpărtășesc copila născută prea curând. 

”cel mai frumos poem de dragoste”

o utopie - să scrii despre iubire
să o strigi pe nume crezând că cineva îți va deschide nopțile
se va legăna împreună cu tine până când abia scâncind vei îmbrățișa singurătatea
o vei ierta pentru anii ca o nucă seacă în timpanul copilăriei
oamenii aprind lumânări când deja e prea târziu să strigi
părinții devin mai mici ghemuiți în șoaptele ca o rugăciune
Doamne, inima lor colorează brazdele cuvintelor
iubirea lor în placenta cerului și pruncul dezmierdat se întoarce
”la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu”
în miile de vitralii murmurând în catedrale colindul sfânt
la răscrucea unui anotimp îngropat în troienele iertării
femeia strânge la piept morții din suflet
nevăzuți, neștiuți, cu rănile putrezind de dor
fiii risipiți în zări alunecând alene pe vrejul existenței
clipa ca o mireasă fugind prin câmpuri de ceață
și dincolo, El, doar al ei și ei și...
parcă nimic nu mai respiră când cel mai frumos poem de dragoste
vorbește despre lipsa ei în toate co(t)loanele sufletului
zăpezind molcom printre fulgii de promisiune
topiți la picioarele fecioarei în Veneția gândurilor mele
în palmele ca o cupolă adăpostind și cerul și noaptea fugară
și râul din vene la adăpostul pictorului ceruind amniotic
plăpândele zbateri.

Festivalul Național de Literatură „Eminescu la Oravița”, ediția XXX, 15-16 ianuarie 2018

Festivalul Național de Literatură „Eminescu la Oravița”,
ediția XXX, 15-16 ianuarie 2018

SECȚIUNEA II, PREMII PENTRU VOLUME TIPĂRITE ÎN 2017

DECIZIA JURIULUI:

Obțin dreptul de a le fi tipărit un VOLUM DE POEME în cursul anului 2018, într-un tiraj de 100 de exemplare, însemnând premiul Festivalului Național de Literatură „Eminescu la Oravița”,

În intervalul februarie-aprilie 2018

Ionuț CALOTĂ, București
Mirela DUMA BÎLC, Bruxelles,
Ofelia Ioana ODOBAȘU HUȚUL, Iași,
Luminița ZAHARIA, București,
Carmen Tania GRIGORE, Brașov,
Mihai VINTILĂ, Siliștea, Brăila,

În intervalul mai-august 2018

Mihaela MIRCEA, Târgoviște
Georgeta MUSCA OANĂ, Galați,
Any DRĂGOIANU, Țânțăreni, Gorj,
Mihaela OANCEA, București,
Irina Lucia MIHALCA, București,
Mariana ROGOZ STRATULAT, Panciu,
Lenuța RUSU, Fălticeni,

În intervalul septembrie-decembrie 2018

Mihaela Roxana BOBOC, Buzău,
Cornel COSTEA, Cluj-Napoca,
Mihaela MERAVEI, Constanța,
Marina DIRUL, Criuleni, Moldova,
Maria CHIRTOACĂ, Câmpulung, Argeș

JURIUL:

Ionel BOTA, critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România, președintele juriului
Gheorghe JURMA, istoric al culturii, membru al Uniunii Scriitorilor din România, editor
Ion Gheorghe CHIRAN, publicist, secretar al juriului
Cristina Anișoara ZAINEA, poet, membru al juriului
Dorina ENUICĂ-TIMA, poet, prozator, membru al juriului
Cristian BISTRICEANU, poet, membru al juriului
Cristian Gabriel GHINEA, publicist, membru al juriului