Poeta Mihaela Roxana Boboc - câștigătoare a Premiului pentru volum la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației (septembrie 2017), a Premiului de merit la Festivalul Internațional de Literatură Naji Naaman (Liban, 2018, cu volumul în pregătireTerapii ocazionale, traducere în limba engleză) și a Premiului “Lazăr Băciucu” acordat la Concursul Național de Creație Literară ”Vasile Voiculescu” (octombrie 2017) - ne propune în avanpremieră câteva poeme - ilustrate de autoare - din volumul în pregătire Culori pentru ochi închiși:A venit vremeaSunt copilul care are nevoie de o îmbrățișare.Tată, a venit vremea să scuturi ploilepeste pământul arid al suferinței.Ții minte potopul din senin al veriiși noi pe mijlocul străzii Progresului din Vălenii de Munteînotam în fericire pentru că fericirea se simte desculțăpalpându-i gleznele fragileodată cu trecereacu moartea pe moarte călcând.Tată, iubesc un cer întors în mineși el mă iubește prin oglinda neadormită a apelor reciadăpând gura negrăitelor șoapte.Spune-i să aștepte înserarea cu pleoapele-i sărutate de vântSă-mi sărute ochii cum odată tu,împrăștiind culori în loc de tină,am văzut femeia îngenunchind la picioarele altaruluiși am plâns.Șah-matTabla de șah stă deschisăfiecare mutare bine gândităo mână sigură conduce jocul, conduce viațadoar nebunii își pierd capulcaii saltă spre visul în care orice e permispioni, simpli pioni într-un anotimp bătând în fereastra ceruluitușe fine, alb-negru peste ploile atâtor aniinima reginei inundată de iubireinima ei,rană poeziei,unde ești rege să-ți săruți regina înainte de a pleca din lumecu toate curbele atingerilor impregnate în pielecu degetele răsfirate în pletele speranței,nemernică desfătare orbilorcând lumina stă ascunsă în palma eiîn mângâierile vocii tresăltând în pieptcontururi risipite în nuanțele cafelei nocturne de mai,când totul se trezește la viață și setea,această sete de tine și noide tine și Dumnezeude mine și poezie,ca o tânguire a firiisau poate fericirea,acea madonă flămândă a simțurilor,pășește înainte într-un priveghiunde nimeni nu plângenimeni nu respirăochii, singurele lampadare spre cerul vânătochii, șah-mat tristeții într-un zâmbet doar de ei știut.Despre oamenii pe care nu-i vedemDespre oamenii pe care nu-i vedemdar îi sărutăm în icoana sufletuluidespre dragostea care nu se poate dividenici pierde fără să rupi șirul mătăniilordespre razele soarelui căzând molcom pe chipul dureriiși plânsul ierbii cosite în zori,iubite,acum că primăvara e pe sfârșiteîți voi scrie despre oamenii care pleacăfără rămas-bunpână se face secetă în inimăși fluturii își pârlesc în zadar aripileniciun felinar nu poate luminapoteca dorului se urcă în genunchiprintre licurici coborâți din pleoapeIona strigă din pântecele baleneiși ochii Domnuluispre elîl scot din iarba de maredin apa morțiisufletul ca un porumbel rănitzboară în cercoamenii pe care nu-i vedem,dar îi sărutămîn tăcerea grăitoare a culorilorcând se face zi în miez de noaptecând se face dragoste din lut și inima olaruluiscânteiază viațăși viața Dumnezeu o așază în fereastra acestui anotimpomonim.
Mai multe poezii și profilul literar al autoarei aici: Mihaela Roxana BobocPrezentare volum de poezie: Spovedania oaselor (editura Grinta, 2017)Blog personal: Poezie, pictură, grafică - Mihaela R. BobocCopyright © 2017 Mihaela Roxana BobocUtilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Se încarcă
Adăugați un comentariu