Flori de cactus

te iubesc mai ales când nu pot să scriu un rând fără
tine în oasele mele și lumina aceea din ochi proiectată pe umerii goi
pe zilele goale, pe tinerețea furată
la naiba cu toate nimicurile pe care le numesc dragoste și dragostea pe care nu o numesc nicicum
cu oamenii ăștia seci și ambițiile nimănui
te îmbrățișez când ești țintuit de pământ și vocea coboară în iad, în stricăciune și putregai 
florile ies din brațele cactușilor 
ca și cum suferința face lucrurile frumoase sau măcar acceptabile
femeile, o, femeile care-și poartă diminețile pe umeri și poverile în suflet
fără să ceară, fără nimic al lor și deșteptul ăsta de freud le numește instabilo-nedemne
ca și cum ai putea domestici ceva ce nu poți măcar cuprinde în cupola unui gând
mama își revine încet nu că ai fi întrebat dar sunt bine 
așa bine încât te trimit în gura unui septembrie pe care scrie cu litere mari
abandon
așa bine încât iubesc ceea ce urăsc și nu mai urăsc nimic doar râd de strigoi și le strecor usturoi în dinții nopții 
să ne fie de bine, am umblat în cearcănele cuvintelor și tot ne-a ieșit o coastă în plus
inoperabilă moartea 
inoperabilă femeia,  au desfăcut și închis la loc trupul ei
n-au mai găsit nimic de amputat de când poartă raiul în inimă și se peticește așa cum știe
din rugăciuni și grijă înmuiată în fiere
te sărut pe inimă și vântul bate a gol.
 

Ploaia unei generații

Să-ți fie dor!
Dorul veghează ploaia care plânge în chihlimbare
vertebrele se desprind de coloană mușcând cerul
cufundate în cristelniță, gândurile trec pragul dinspre moarte spre viață
un pământ nou se naște din dor
poeții pășesc cu tălpile goale printre cioburile existenței
copiii cresc cu frunțile sărutate de părinții care îngroapă fantasmele odată cu propriile traume
generațiile își mărturisesc durerea cu spatele încovoiat;
Să vă fie dor!
Oameni pierduți în nonsens,
privesc radiografia unei generații care se minte
adormind cu degetul în gură legănați de luna ca o mamă flămândă
în întuneric doar umbrele vorbesc fără noimă
v-au legat la gură și plânsul e ca o ploșniță în blana societății cu trup de oaie
în gură de lup
greșelile au gust de miere și fagurele putrezește sub respirația osândită la orice
mai puțin inima și aorta ei încăpățânată să iubească ploaia din chihlimbare.

Sărută mâna mamei, copile,
sărută-i păcatele pe frunte că mult a iubit
strânge frica îmbrăcată în haina revoluției cu gloanțe de plumb în tocul ferestrei și trupul firav dârdâind a moarte 
și trupurile laolaltă îmbrățișând ropotul vremurilor cu miros de libertate
apoi setea care mistuie plămânii în cancerul dorului de țară
copiii plâng pe dinăuntru și banu-i monedă de schimb
pentru inimi flămânde.

Îmbrățișează-ți tatăl, copile,
măcar că mâinile doar aerul cuprind în brațe
sărută-i umbra rămasă în cuier și ceartă durerea torcând a pradă învinsă.
Apoi vino și urmează-ți. 

Dinți de lapte

La parterul clinicii se perindă halate albastre
din când în când cineva iese și anunță o naștere 
moartea nu poate fi anunțată 
se infiltrează tacit între chipurile preocupate
ne afundăm în fotoliile negre și depănăm amintiri cu mama tânără,  cu pântecele plin de mine
și un gol imens se prelinge pe picioare până în vârful degetelor 
pierderea unei mame nu poate fi răscumpărată nici de gânguritul pruncului
nici de slăbiciunea genelor moștenite 
ne strecurăm fricile în paharele de cafea la 2 lei
cu gust de lapte matern 
ești la terapie intensivă și somnul tău se așterne ca o pecete 
nimeni nu ar trebui să taie burta unei mame 
și să scoată uterul care m-a adăpostit de atâtea palme și spaime
doctorul are ochii blânzi 
deasupra halatul albastru se vede o dâră pe cer
îi zâmbesc 
când scoate moartea cu mâna 
lumina are dinți de lapte.

Fluturi monarh

Ți-am sărutat tâmplele, părinte!
La ora când citești acestea în mâini țin o carte de poeme
am pus negru pe alb ochii inocenței și spovedania oaselor tale, tată,
din ziua cu moarte, trăiește în paginile ei
anii s-au îmbarcat clandestin în corabia pictată
ferestrele ei trec prin lumea ca un submarin, ca o șoaptă pierdută în buzunar
nu mi-e teamă să scriu despre iubirea ștearsă din anotimp
despre hainele ei risipite în pânza de păianjen a regretelor
pot să te iubesc defilând prin mulțimea ca un insectar plin cu fluturi monarh
și petele lor pe soare sunt cer întors în pielea cameleonică a poeziei
aștept un semn că dincolo se doarme cu ochii întredeschiși
și pământul să încapă în iris ca și cum ai vorbi cu Iisus și el ți-ar număra pașii 
când bați în ușă și taci
știind că singurul răspuns a luat cu sine toată durerea.

 

What's up

ne-am obișnuit să închidem ferestrele
pe what's up cu două bife pe încredere
tu știi că am uitat să înțeleg cum ai uitat de noi
în lumea sinelui virtual piesele de domino se rostogolesc peste orgolii
e de ajuns o adiere de cuvânt
nu scrijeli cu vârful peniței în inima poetului
uneori mai sângerez
fără să știi cum pun bandaje pe sufletul copilei proiectate pe asfalt
în rest a venit toamna cu parfum de mere domnești
casa bunicilor se închide pe dinăuntru
parcă și mormântul tatei devine mai gol
îmi imaginez oasele mușcate de cancer și îngerul trimis într-o folie de plastic
culcat pe stern
mi-e dor de oamenii prinși în robia cuvintelor
încheieturile lor firave și ochii stepelor blânde
te mărturisesc și cerul se plimbă sub coastele părintelui meu
mama adoarme în visul spânzurat de grindă
mama mamei mele primește anestezic în venele memoriei 
prind rădăcini aici
de parcă m-aș fi născut în răpciune 
și nu în cearcănele nopții de mai
cămașa ta albă se lipește de trupul meu
și nu găsesc sinonim pentru tristețe 
deși saudade e numele nostru când apunem drept printre atâtea memorii strâmbe 
închide naibii ferestrele și deschide ușa 
ploaia îmi bate în tâmple 
până la oase.

Terapia copilului lepădat

am fost copilul de care te lepezi
în chinga inimii te strâng, mamă,
în ceea ce contează,
chipul fragil al durerii nenăscute,
tomberonul anotimpului din care răzbate încă iz de moarte -
fratele meu salvează poeme cu trupul plăpând,
prinde în agrafe timpul și manuscrisul se îngroașă în sertar;
cineva se naște în lipsa ta
va umple zările și neliniștea va crește ca o tumoare în uterul mamei
plâng odată cu terapia care mă înghite ca o sugativă
plâng odată cu trupul tău într-o sută de poeme nerostite -
ai fost copilul de care te lepezi
și viața nescrisă din paginile unei biblii
așa m-ai cunoscut,
cuvintele creșteau în noi măsele, brațe și mergeau desculțe prin dor;
dă-mi să beau, am strigat!
și ai așezat o fântână, și în ea,
trupul femeilor mele, promisiune pentru veșnicie -
cine ar fi crezut că în zori cocoșul va uita să cânte
și iertate de neputință
poemele vor crește copii în orfelinatul gândurilor mele?


din volumul ”Spovedania oaselor”, Grinta, 2017

Volum versuri ”Spovedania oaselor”, Editura Grinta, 2017

A intrat la tipar al 5-lea volum individual de versuri, intitulat ”Spovedania oaselor”.

Cu o prefață semnată de scriitorul Marin Ifrim, verso copertă semnată de criticul Daniel Cristea-Enache, ediție tehnoredactată și îngrijită de Irina Mirică, ”Spovedania oaselor” va apărea în câteva zile, prin grija editurii Grinta, reprezentată de d-l Gabriel Cojocaru.

Mulțumiri tuturor pentru implicare!

Spovedania oaselor

Dumnezeu face ce face

și dezgroapă oasele morților mei –

șapte ani de durere,

alții șapte, care încotro;

pe strada aceasta numită ironic

viitorului

o românie absurdă alege parlamente înrobite –

sfinții merg pe asfaltul peticit,

în Buzăul martir,

spovedania oaselor scoate lacrimile de sub pământ –

chiar și acum,

în ceasul morții, țara mea

cu limba scoasă

își strigă copiii!

pumnale înfipte în umerii credinței mele,

Doamne,

am făcut cale întoarsă,

din umbra suferinței am croit poeme fără mâneci,

să zboare liber printre cruci;

Ana n-are mere,

are vise frânte în diminețile bolnave

când merge în cimitir ca-ntr-o poveste numai de ea știută

și te iubește pe tine,

cel care scoți lumina din întuneric fără să te arzi;

altfel țara mea e o păpușă kinetică

se zbate pe mare cu mâinile legate,

din piept ies șerpi sticloși

și moise a încremenit între degetele lui michelangelo

înainte să te cunosc credeam că pot ascunde timpul,

acum cuvintele fac implozie,

din ele va ieși o madonă mistuită

și rugul se va stinge încet

la a treia strajă a dimineții;

Dumnezeu face mir

din spovedania oaselor –

oamenii se întorc la casele lor

aprind lumânări pentru sufletul morților,

țara mea leagănă viitorul –

cu mâinile legate

mă leagănă

tu.

Cămașa îngerului

E liniște iar. Tot mai liniște.
Copacii seduși de galben se îmbracă în toamnă
le ating frunzele și mă molipsesc de seva în care îngerii pictează vitralii.
A trecut mult de când nu l-am văzut
avea ochii mari și semăna într-un fel cu tine
nu știam la ce să mă aștept
dintr-o clipă în alta cuvintele o luau la vale
din mâini un tremur ușor și ridurile fine ale memoriei mă abandonau ca niciodată
înainte de tine.
Dacă l-am mai văzut nu știu
simt că umblă ținând crucea-n piept
și zâmbetul lui mă duce cu gândul la tata
în prag de lună
schițând cu același tremurat ușor
pe oasele spovedite ultima oară
într-o amiază de luni.
Dacă mă doare e semn că în cer
cuvintele cântăresc mai mult
tot mai mult
norii se varsă inconsistent din cămașa îngerului
au rămas mânecile asimetrice peste trupul meu
bătând surd în fereastră
odată cu picăturile translucide
simt frigul prin guler
mă strâng în noi
până rămânem una

Terapia mută

Taci!
Taci odată și ascultă bătăile inimii cum se lovesc de terapia mută
apoi urăște-mă, doare mai puțin
cu zi ce trece mai puțin,
umărul ploii plânge sprijinit de zidurile tale înalte
parcă mai înalte 
ascultă,
iubirea asta oloagă, mută și de nediscutat nu încape în rama clasică cu zâmbete forjate,
o pisică îmblânzită, unu-doi copii, o casă cu grădină aliniată după soare,
nici măcar în sacul plin cu așteptări nu zace vreo păpușă frumos pieptănată
sau un robot bine articulat 
ehe, când pe fundul sufletului mai e doar o carte și aceea cu pagini destrămate
ce nebunie să ceri o iubire împachetată cu fundă roșie în locul copilăriei prăfuite
ca o cenușăreasă scuturând pantoful de cristal
răsună anotimpul cu acuarelele toamnei în buzunar -
azi mai pictez un mac, doi fluturi,
mâine, cine știe? voi scoate mesteacănul din rădăcini, îl voi privi cu necaz, l-ai iubit mai mult
decât pe fetița aceasta posomorâtă, cozile ei lungi și inima ca un purice sărind de pe un picior pe altul
o mână mică trage încă de cordonul ombilical și pune plasturi peste soare
genunchii timpului dor mai puțin, azi mai puțin și fantasmele tatei se ascund în sticla cu vodkă
țuică și, ce mai puneai lângă?
a, da, carnetul maro plin de crochiuri, zâmbetele lor strâmbe într-atâtea copilării furate
și chipul mamei încremenit și mut în glastră, singura natură vie pe care n-ai pictat-o de teama morții
altă moarte n-ai închipuit, părinte, afară de inima mea implorând un trup care să mă cuprindă înăuntru
să nu mai văd
e mai ușor să acoperi ochii copilei, e mai ușor decât să ții orfana în brațe
ca și când ar conta 
șșșt, taci cu mama, o să îngânăm un cântec de leagăn aproape de zori
vom împleti cosițe roșii toamnei și când nimeni nu va ști
vom plânge mut în brațele noastre, vom plânge ca și când... 

 Pictură: © Mihaela Roxana Boboc

Porțelan personalizat (picturi - între maci, răsărituri pe mare și țestoase ninja)

Porțelan românesc, de calitate, fabricat în Alba-Iulia, personalizat (pictat) la cererea clientului.
Produse unicat.
© Mihaela Roxana Boboc